Legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt Mişcarea Legionară
(ML), a avut drept cauze ale apariţiei sale crearea României Mari şi
modificarea condiţiilor politice şi economice atât interne cât şi
internaţionale, odată cu terminarea primului război mondial.
*
 |
| CORNELIU ZELEA CODREANU |
Creatorul Legiunii Arhanghelul Mihail a
fost Corneliu Zelea Codreanu,(C.Z.C.) numit şi Căpitanul. Codreanu s-a născut
la 13 septembrie 1899. El provenea dintr-o veche familie de răzeşi moldoveni
din ţinutul Storojineţ, nordul Bucovinei. La Iaşi şi la Huşi face şcoala
primară, iar între anii 1912-1916 efectuează liceul militar de la Mânăstirea
Dealul. Neavând încă vârsta minimă necesară, participă totuşi, pentru un scurt
timp, alături de tatăl său, la războiul de reîntregire, până când acesta din
urmă cade rănit pe front. Între 1917 şi 1918 Căpitanul face Şcoala Militară de Infanterie de
la Botoşani. Anii de armată i-au dezvoltat un puternic spirit al ordinii, al disciplinei
şi al onoarei.
În toată ţara, dar mai ales în Moldova, acţionau o mulţime de agenţi
comunişti sovietici, infiltraţi sau proveniţi din Basarabia şi Rusia, în marea
lor majoritate evrei de origine. Ideile antinaţionale, atee şi antimonarhice
începeau să câştige teren inclusiv în mediile universitare. Având în vedere că
ideologia şi doctrina comunistă era de sorginte evreiască, iar marii
conducători comunişti din acea perioadă erau în totalitate evrei, termenul de „iudeo-comunism”
sau „iudeo-bolşevism” a devenit o banalitate. Nu degeaba în Cronica
Iudaică (Jewish Chronicle) din 4 aprilie 1919 ce apărea la Londra se
afirma:
- „ Este foarte semnificativ conţinutul bolşevismului şi faptul că
atâţia evrei sunt bolşevici. Idealul bolşevismului este în concordanţă
cu multe din înaltele idealuri ale iudaismului”. Şi câţiva ani mai
târziu, în „The American Bulletin” din 15 mai 1935, rabinul Stephen S.
Wise spunea cu nonşalanţă: -„ Unii îl numesc Marxism, eu îl numesc
iudaism”. Iar în 1939, Harry Waton, în „A program for the Jews and
an Answer to All Anti-Semites”( Un program pentru Evrei şi un Răspuns
către Toţi Anti-Semiţii), la pagina 148 scria: -„Nu este un accident
că Iudaismul a dat naştere Marxismului, după cum nu este un accident că evreii
au îmbrăţişat imediat Marxismul. Toate sunt în perfect acord cu progresul
Iudaismului şi al evreilor.” – dar numai în acord cu restul omenirii,
nu - adăugăm noi. Aşa încât cei care luptau împotriva comunismului luptau
practic împotriva unor concepţii şi a unor oameni politici de origine iudaică
şi se considerau astfel antisemiţi, dar nu din punct de vedere rasist ci
din punct de vedere social-politic. Totodată, în perioada interbelică, cuvântul
de „jidan” folosit în paralel cu cel de „evreu” nu avea conotaţia depreciativă
sau negativă din zilele noastre (vezi şi: Ideologia şi practica comunistă)
Pericolul „importului” de „revoluţie roşie” bătea la porţile
României. Ungaria, sub stăpânirea evreului comunist Bela Kuhn îşi trimitea
trupele în Ardeal. Armata română a trebuit să ajungă până la Budapesta ca să elibereze
ţara vecină de bolşevici. Realizând primejdia comunistă Codreanu convoacă, în
martie 1919, pe camarazii săi de şcoală, în Pădurea Dobrina. Acolo hotărăşte să
se opună cu toţii cu arma în mână unei posibile invazii bolşevice dinspre URSS.
În aceeaşi lună înfiinţează societatea cultural-naţională a elevilor liceului
din Huşi. Societatea va purta numele de „Mihail Kogălniceanu”. În toamnă se
înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. Se înrolează în acelaşi timp în „Garda
Conştiinţei Naţionale”, asociaţie anticomunistă a muncitorului Constantin Pancu
sub conducerea căruia Codreanu începe o puternică activitate antibolşevică:
- sparge în 1920 grevele comuniste ale muncitorilor de la Regia
Monopolurilor din Iaşi şi de la Atelierele C. F. R. – Nicolina şi pune la loc
tricolorul românesc care fusese aruncat şi înlocuit cu drapelul comunist. În
acea perioadă, portul armelor era permis, iar comuniştii deţineau arme,
existând permanent pericolul izbucnirii unei răzmeriţe.
- în toamna anului 1920, în urma agitaţiilor comuniste, Senatul
Universităţii din Iaşi decide deschiderea noului an universitar fără slujba
religioasă tradiţională. Corneliu Zelea Codreanu se decide să intervină singur,
iar în ziua începerii cursurilor încuie porţile Universităţii. Deşi este dovedit
de numărul mare al studenţilor comunişti, în urma gestului său, conducerea
Universităţii decide deschiderea cursurilor la o dată ulterioară, cu slujba
religioasă.
Corneliu Zelea Codreanu se implică în mişcarea studenţească, iar
în 1919 este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept din Iaşi. Prin
acţiunile sale şi ale colegilor se realizează în mai 1922 “Asociaţia
Studenţilor Creştini” în locul “Centrului Studenţesc din Iaşi”. Îşi ia licenţa
în drept la 22 iunie 1922, iar în toamnă pleacă în Germania la doctorat.
La 10 Decembrie 1922 studenţii din întreaga ţară declară grevă generală.
Motivele:
- starea de mizerie a studenţilor români;
- numărul mic de locuri în universităţi pentru ei în raport cu
locurile ocupate de evrei; în timpul războiului, tinerii iudei nefiind cetăţeni
români, nu au fost înrolaţi în armată; şi astfel s-au înscris în facultăţi în
număr mare pe locurile rămase libere după plecarea tinerilor români pe front;
când aceştia din urmă s-au întors acasă, au constatat că nu îşi pot începe sau
continua studiile, locurile lor fiind ocupate; în majoritatea facultăţilor numărul de
studenţi mozaici îl depăşea pe cel al românilor, iar situaţia locurilor în căminele studenţeşti era asemănătoare.
- insultele şi provocările colegilor „jidani” la adresa celor
creştini şi români(la Cluj mediciniştii iudei refuzaseră să facă disecţie şi pe
cadavre evreieşti-doreau numai pe cadavre de români sau maghiari).
 |
| CĂPITANUL STUDENT |
Căpitanul se întoarce repede în ţară şi organizează
mişcările studenţeşti din Iaşi. În 4 martie 1923 ia fiinţă în Aula
Universităţii din Iaşi „Liga Apărării Naţionale Creştine” având ca preşedinte
pe profesorul A.C. Cuza. Codreanu este însărcinat cu organizarea L.A.N.C. pe
întreaga ţară. La 26 martie 1923, aproape pe ascuns şi în urma presiunilor
exercitate din exterior, Parlamentul modifică art. 7 din Constituţie, dând din
oficiu cetăţenie deplină tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul patriei, în
pofida faptului că mulţi nu ştiau bine limba română, intraseră clandestin în
ţară, erau agitatori comunişti infiltraţi şi promotori ai schimbării violente a
ordinii sociale şi ai dezmembrării României. Căpitanul îndeamnă studenţimea la
manifestări de protest. Au loc nenumărate ciocniri cu poliţia. Corneliu
Codreanu este arestat pentru prima oară dar după 7 zile i se dă drumul,
justiţia negăsindu-i nici o vină. Urmează mai multe interziceri ilegale din
partea guvernanţilor a unor congrese studenţeşti.
În faţa nenumăratelor abuzuri şi a violenţelor grave la care au fost
supuşi din partea autorităţilor, în luna octombrie a anului 1923, Corneliu
Zelea Codreanu împreună cu Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici,
Leonida Bandac, Tudose Popescu şi Vernichescu iau hotărârea să pedepsească pe
vinovaţii principali care au prigonit studenţimea şi au trădat interesele ţării
în favoarea evreilor. Ei fac o listă cu cei mai compromişi miniştri şi cu cei
mai corupţi bancheri evrei, pe care urmau să îi suprime chiar dacă asta ar fi
însemnat şi moartea atentatorilor. Vernichescu trădează, iar grupul este
arestat şi închis la închisoarea Văcăreşti; la scurt timp, Ilie Gârneaţă se
predă de bună voie autorităţilor alături de ceilalţi arestaţi. În timpul
detenţiei, tinerii se rugau la o icoană a Arhanghelului Mihail- de aici a şi
provenit denumirea de „Legiunea Arhanghelul Mihail” a organizaţiei pe care
Căpitanul o va crea peste 4 ani. Tot în închisoare, Căpitanul pune bazele „Frăţiei de
Cruce”, organizaţie a tinerilor şcolari naţionalişti.
În decembrie, Manciu este trimis la Iaşi ca prefect de
poliţie, pentru a distruge mişcările studenţeşti. Este mituit din plin şi de
mafia evreiască din zonă. Încep marile persecuţii şi violenţe împotriva
tinerilor români din Universitatea Iaşi.
În decembrie, Manciu este trimis la Iaşi ca prefect de
poliţie, pentru a distruge mişcările studenţeşti. Este mituit din plin şi de
mafia evreiască din zonă. Încep marile persecuţii şi violenţe împotriva
tinerilor români din Universitatea Iaşi.
În anul 1924, după un răsunător proces,
„Văcăreştenii”- cum mai era cunoscut grupul arestat pentru complot- sunt
achitaţi. Sentinţa este primită cu un mare entuziasm de către populaţie. În
vara aceluiaşi an, Căpitanul deschide la Ungheni prima tabără de muncă
voluntară din Europa cu scopul construirii unui cămin pentru studenţii din
Iaşi. Prefectul Manciu ordonă şi participă la maltratarea şi schingiuirea
studenţilor ce participă la tabără. Deşi se fac plângeri la Bucureşti şi se
cere demiterea lui Manciu şi trimiterea lui în judecată pentru abuz de putere,
acesta este decorat de către stat şi toţi poliţiştii care au luat parte la
schingiuirea studenţilor sunt înaintaţi în grad.
Studentul Comârzan îl dă în judecată pe Manciu pentru loviturile primite şi îl are drept avocat pe Corneliu Zelea Codreanu.
Studentul Comârzan îl dă în judecată pe Manciu pentru loviturile primite şi îl are drept avocat pe Corneliu Zelea Codreanu.
În timpul unei şedinţe a procesului, Manciu, împreună cu alţi poliţişti se
repede asupra Căpitanului ca să îl asasineze. Acesta ripostează în legitimă
apărare şi îl împuşcă mortal. Este arestat, şi astfel începe unul dintre cele
mai celebre procese ale epocii interbelice din România. Peste 19.300(!!!) de
avocaţi se oferă din oficiu să îl apere pe Căpitan. În final, Corneliu Zelea
Codreanu este declarat nevinovat.
La 14 iunie 1925 Căpitanul se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu, la Crâng, lângă Focşani. La nuntă au participat peste 80.000 de persoane. Ceremonia a fost filmată, dar autorităţile au confiscat atât filmul cât şi copia şi le-au ars. În septembrie pleacă în Franţa pentru continuarea doctoratului în drept. Stagiul în străinătate este întrerupt de revenirea în ţară pentru participarea la alegerile generale din mai 1926, unde Corneliu Zelea Codreanu candidează la Focşani pe listele L.A.N.C., dar datorită şicanelor la care este supus din partea autorităţilor nu este ales. Pleacă din nou în străinătate. În mai 1927, a doua zi după luarea doctoratului, Căpitanul revine în patrie, căci L.A.N.C.-ul se despărţise în două. Refuză să ţină partea vreunei grupări şi la 24 iunie 1927, ora 10 seara, înfiinţează împreună cu ceilalţi „văcărăşteni” Legiunea Arhanghelul Mihail, pe scurt Mişcarea Legionară(ML). Cu această ocazie dă celebrul ordin nr. 1:
La 14 iunie 1925 Căpitanul se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu, la Crâng, lângă Focşani. La nuntă au participat peste 80.000 de persoane. Ceremonia a fost filmată, dar autorităţile au confiscat atât filmul cât şi copia şi le-au ars. În septembrie pleacă în Franţa pentru continuarea doctoratului în drept. Stagiul în străinătate este întrerupt de revenirea în ţară pentru participarea la alegerile generale din mai 1926, unde Corneliu Zelea Codreanu candidează la Focşani pe listele L.A.N.C., dar datorită şicanelor la care este supus din partea autorităţilor nu este ales. Pleacă din nou în străinătate. În mai 1927, a doua zi după luarea doctoratului, Căpitanul revine în patrie, căci L.A.N.C.-ul se despărţise în două. Refuză să ţină partea vreunei grupări şi la 24 iunie 1927, ora 10 seara, înfiinţează împreună cu ceilalţi „văcărăşteni” Legiunea Arhanghelul Mihail, pe scurt Mişcarea Legionară(ML). Cu această ocazie dă celebrul ordin nr. 1:
- „ Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în
afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu
Mironovici”.
Aşa a luat fiinţă primul
„cuib” de legionari. El este un grup între 3 şi 13 oameni sub comanda unui Şef.
Cuibul se conduce după şase legi: a disciplinei, a muncii , a tăcerii, a
educaţiei, a ajutorului reciproc şi a onoarei. Cu timpul, cuibul a devenit
elementul de bază al Mişcării Legionare. Au mai fost înfiinţate totodată
cuiburi de doamne sau domnişoare denumite cetăţui, precum şi “Frăţii de Cruce”.
Ele reuneau tineri până la 18 ani.
Lupta pe care începe să o ducă Mişcarea Legionară este atât împotriva comunismului cât şi
a mizeriei şi imoralităţii politice din ţară.
În perioada interbelică, abuzurile din partea guvernanţilor erau la
ordinea zilei. Corupţia era în floare. Afacerile veroase care ruinau încet dar
sigur ţara se înmulţeau de la o lună la alta. Alegerile se făceau cu bâta. Mii
de oameni erau maltrataţi şi chiar omorâţi în timpul campaniilor electorale.
Cenzura, percheziţiile ilegale şi confiscările de tot felul erau aplicate
nonstop. Doar Justiţia civilă mai avea un grad de independenţă. Iată ce spune
Căpitanul despre toamna anului 1928: „...după asalturile îndârjite ale
naţional-ţărăniştilor, care au ameninţat cu „violenţă” şi „revoluţie”, Partidul
Liberal s-a prăbuşit. Naţional‑ţărăniştii, după 8 ani de lupte,
învingeau. Dar în curând vor fi o decepţie pentru toată ţara. Vor începe să
fure, la fel ca şi liberalii. Vor începe să facă „afaceri scandaloase”, la fel
ca şi liberalii. Vor începe a „teroriza” cu jandarmii şi chiar împuşca pe
adversari sau pe cei ce-şi vor manifesta nemulţumirile, la fel ca şi liberalii.
Îşi vor crea bancherii lor, la fel ca şi liberalii. Dar mai ales vor fi sub
sugestia necontenită a finanţei internaţionale căreia vor începe să-i cedeze,
rând pe rând, contra unor împrumuturi pe ani, pe zeci de ani, bogăţie după
bogăţie românească.”
Dar încetul cu încetul Mişcarea Legionară s-a extins în toată ţara. A
început să publice reviste şi cărţi. Prima revistă a purtat numele de „Pământul
strămoşesc”. S-au înfiinţat şantiere şi tabere de muncă legionare unde elevii,
studenţii şi oamenii de toate categoriile îşi aduceau aportul prin efort fizic
şi intelectual la ridicarea de cămine studenţeşti şi culturale, şcoli,
biserici, drumuri, poduri, precum şi la reparaţii de clădiri de tot felul şi
ajutorări de persoane nevoiaşe. S-au ridicat în 10 ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare,
între altele, peste 5 biserici, 7 cămine culturale şi studenţeşti, 2 mânăstiri,
4 case parohiale. În anul 1937, la zece ani de la înfiinţare, ML avea 1 milion
de membri. Nu de puţine ori legionarii au fost maltrataţi în timpul lucrărilor
de către jandarmi sau poliţişti şi în ciuda tuturor protestelor făcute către
oficialităţi, acuzaţi erau tot studenţii. Democraţia din România interbelică
era o vorbă goală.
Anul 1928 este cel al eforturilor financiare: se cumpără o camionetă şi
se începe comerţul legionar. Tinerii doreau să dea un exemplu de activitate
comercială cinstită şi benefică pentru societate. În următorul an se
înfiinţează Senatul Legionar. „Un for condus de oameni de peste 50 de ani,
intelectuali, ţărani sau muncitori, care au trăit o viaţă de mare
corectitudine, au dat dovadă de credinţă în viitorul legionar şi de
înţelepciune”(C.Z.C.)
În vara lui 1930 Căpitanul încearcă crearea unei organizaţii care să
cuprindă orice grupare, partid sau asociaţie ce dorea să lupte împotriva
comunismului. Din ea urma să facă parte şi Mişcarea Legionară. Numele noii organizaţii: „Garda
de Fier”. Dar la ea nu au aderat decât legionarii, celelalte grupări politice
preferând să se ţină deoparte şi să lase greutatea luptei antibolşevice pe
umerii Mişcării. Astfel, Garda de Fier şi Legiunea Arhanghelul Mihail s‑au
suprapus. Garda de Fier a devenit doar un alt nume al ML.
Tot în anul 1930, un student macedonean, Beza, încearcă să-l împuşte pe
ministrul Anghelescu care dăduse o lege considerată defavorabilă pentru
macedoneni. Deoarece asupra studentului s-au găsit manifeste ale Gărzii de
Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat şi închis la Văcăreşti, cu toate
că nu avea nici o vină în cele ce s-au întâmplat.
În timp ce era transportat cu dubiţa la închisoare, Codreanu face
cunoştinţă cu grupul macedonenilor arestaţi în cazul Beza, care vor deveni cu
timpul elemente de frunte ale Mişcării Legionare. Despre acest moment istoric
Căpitanul spune: „Vom lupta pentru Neamul nostru întreg, din Pind şi până
dincolo de Nistru”
La procesul care a urmat, Corneliu Zelea Codreanu este achitat.
La 30 decembrie 1930, un tânăr licean, Dumitrescu-Zăpadă, indignat de
injuriile proferate de ziarul Adevărul la adresa Legiunii, încearcă să-l
asasineze din iniţiativa proprie pe directorul acestui ziar.
În urma unei puternice campanii de presă desfăşurate împotriva legionarilor,
în ziua de 2 ianuarie 1931, Consiliul de miniştri a adoptat în urma unui raport
prezentat de Ion Mihalache, o decizie prin care Legiunea Arhanghelul Mihail eradizolvată. Decizia era ilegală. Cu această ocazie, Codreanu şi
câţiva din colaboratorii săi cei mai apropiaţi sunt închişi din nou, fiind
confiscate toate arhivele şi interzise ziarele şi revistele Mişcării.
Începe un lung proces împotriva ML. El este câştigat de către legionari
în toate instanţele, inclusiv la Curtea de Casaţie. Deci, guvernul acuza pe
nedrept tinerii numai pentru ca aceştia din urmă să nu le facă concurenţă
politică şi să nu le dea peste cap planurile de îmbogăţire frauduloasă.
Alegerile din aprilie 1931, datorită persecuţiilor, nu dau câştig de
cauză legionarilor. Simbol electoral al ML a fost gardul:
Semnificaţia lui este dată de cealaltă denumire a ML şi anume, Garda de Fier: un gard împotriva expansiunii comunismului.
La doar 20 de zile după alegerile generale din 1931, un mandat de deputat din judeţul Neamţ a fost declarat vacant. Căpitanul candidează şi este ales deputat.
La începutul anului 1932, prin moartea ministrului de justiţie Constantin
Hamangiu, în judeţul Tutova a fost eliberat un nou loc de deputat. Alegerile au
fost fixate pentru 17 martie. La 9 ianuarie, echipele de legionari au început
să străbată judeţul din sat în sat, mergând pe jos peste dealuri şi prin zăpada
foarte mare.
Dorind să arate deosebirea dintre Legiune şi celelalte partide, dar şi
datorită lipsei mijloacelor materiale, Corneliu Zelea Codreanu, recurge la o
metodă propagandistică inedită, nemaiîntâlnită până atunci. Astfel, el a propus
legionarilor o măsură eroica şi anume un marş de 300 de kilometri de la
Bucureşti la Bârlad. Acest marş a fost realizat în zece zile de către o echipă
de legionari condusă de Mihail Stelescu.
Guvernul a dat ordin autorităţilor de a opri propaganda desfăşurată de
legionari, iscându-se adevărate bătălii cu jandarmii. Astfel, echipele de
legionari au fost arestate, bătute şi eliberate în cele din urmă de către
camarazi.
Considerându-i pe legionari tulburători ai ordinii publice, în martie
1932, guvernul Iorga - Argetoianu pronunţă a doua dizolvare ilegală a
Gărzii de Fier şi fixează noile alegeri pentru 17 aprilie. Totuşi,
candidaturile depuse nu au mai putut fi anulate, iar Mişcarea Legionară câştigă
al doilea loc de deputat.
După căderea guvernului Iorga-Argetoianu, în iunie 1932, în noua campanie
electorală în care legionarii sunt atacaţi de bande armate naţional-ţărăniste,
bătuţi cu ciomege, şi înjunghiaţi, Mişcarea Legionară câştigă cinci locuri de
deputat.
În mai 1933 s-a constituit “Echipa Morţii”, apariţia acesteia având loc
într-o perioadă în care legionarii erau acuzaţi că sunt falsificatori de bani
şi că se află în slujba străinilor. Respectivul grup nu era unul de asasini aşa
cum fals s-a spus de către duşmanii ML, ci unul de propagandă.
Cei care alcătuiau echipa şi-au luat denumirea de la decizia lor de a
înfrunta paşnic, de a îndura toate loviturile din partea autorităţilor, chiar
şi moartea, pentru a răspândi credinţa legionară.
Membrii echipei, formată din 15 oameni, majoritatea intelectuali, au fost
atacaţi, bătuţi şi arestaţi cu toţii. Astfel, încă o dată cei care trebuiau să
apere legea au încălcat-o, iar cei care au fost supuşi abuzurilor au fost
trimişi în judecată, bineînţeles, tot pentru tulburarea ordinii publice.
Procesul are loc la Arad şi se încheie cu o nouă achitare, acesta fiind şi
momentul în care Garda de Fier se extinde la scara întregii ţări.
Subsecretarul de stat de la Interne, Armand Călinescu, ordonă jandarmilor
să atace şi să desfiinţeze tabăra de muncă de la Vişani, unde peste 200 de
legionari construiau un dig împotriva apelor Buzăului ce distrugeau regulat
culturile ţăranilor. Cum politicienii nu fuseseră capabili să-i ajute pe
ţărani, nici nu au dorit să-i lase pe alţii să o facă. Legionarii din tabără
sunt maltrataţi şi umiliţi într-un mod oribil. Căpitanul, în scrisoarea de
protest adresată Primului Ministru Vaida-Voevod spune:
„În sfârşit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Vişani 200 de
tineri, studenţi în majoritate. Acolo, în loc de braţele deschise pentru bunele
lor intenţii, s-au pomenit cu prefectul judeţului, procurorul, colonelul de
jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe
sute de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele
aranjate pentru tragere şi cu somaţiunea de a părăsi imediat localitatea pe un
ton de insultătoare agresivitate cu nimic justificată. În faţa acestei situaţii
şi a tuturor ameninţărilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pământ, în noroiul
care era de două palme, în cea mai umilă poziţie şi au început să cânte: „Cu
noi este Dumnezeu”. La un moment dat, jandarmii au primit ordin să sară
asupra lor. Au sărit mai multe sute şi i-au călcat în picioare, strivindu-le
piepturile şi capetele cu bocancii, tinerii îndurând într-o tăcere de martiri
tot acest calvar, fără nici o împotrivire. În fruntea celor care loveau era
procurorul Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls părul din
capul studentului Brumă şi locotenentul Fotea, care a lovit cu pumnii în
obrajii nevinovaţi ai bieţilor copii. La urmă, s-au adus frânghii şi toţi cei
200 au fost legaţi cu mâinile la spate în mod barbar şi ţinuţi în această
situaţie, în ploaie, o jumătate de zi. Între timp a sosit preotul Dumitrescu,
pe care procurorul l-a întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mă?
– Sunt
preot. Am venit să fac slujbă de începerea lucrului.
– Nu eşti
preot, eşti măgar, îi răspunde procurorul. Legaţi-l imediat cu mâinile la
spate.
Preotul a fost şi el legat cu mâinile la spate şi apoi, împreună cu
toţi ceilalţi, în această situaţie de umilinţă, au fost transportaţi la Râmnicu
Sărat şi închişi la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultaţi şi
chinuiţi oribil de procuror, jandarmi şi poliţişti. Unii au fost scoşi leşinaţi
din camerele acelea de chin sau din pivniţele în care erau aruncaţi şi apoi
bătuţi cu râncile.
După patru zile de chinuri, au fost puşi în libertate, negăsindu-li-se
nici o vină. Alţii, prinşi pe drum înspre Vişani, au fost închişi la Buzău şi
Brăila, de unde au fost trimişi, de asemenea cu mâinile legate, acasă. Mai sunt
15 care până astăzi, sâmbătă, n-au sosit încă. Vin pe jos de la Buzău la
Bucureşti, din post în post, de patru zile, nemâncaţi, insultaţi şi pălmuiţi.”
Guvernul condus de Vaida-Voevod a trebuit să demisioneze spre sfârşitul
anului 1933.
Încă dinainte de venirea sa la putere, I.G. Duca, la presiunile lui
Titulescu şi a cercurilor iudeo-masonice franceze, şi-a luat angajamentul de a
dizolva Garda de Fier. În plus, promitea primirea în ţară a peste 200.000 de
evrei din Galiţia şi acordarea pe loc a cetăţeniei române acestora deşi nu
ştiau nici măcar o boabă româneşte. În schimb, a interzis intrarea în ţară a
500 de familii de aromâni(macedoneni) care, în conformitate cu legea, trebuiau
să fie primiţi. Aromânii, care îşi vânduseră pământurile şi bunurile din
Bulgaria pentru a veni în România, ţara de origine, erau în acest fel
condamnaţi la moarte, căci asta îi aştepta, dacă se întorceau înapoi, din
partea localnicilor bulgari. Astfel, printr-un jurnal al Cons. de miniştri,
promulgat la 9 dec. 1933, pentru ca legionarii să nu-şi mai poată depune
candidatura la alegeri, are loc cea de-a treia dizolvare ilegală
a Mişcării. Dizolvarea s-a făcut în ciuda faptului că nici regele, nici Curtea
Supremă
de justiţie şi
nici Guvernul nu au fost de acord cu aşa ceva.
Imediat după publicarea decretului privind dizolvarea Gărzii de Fier,
guvernul a trecut la interzicerea presei legionare şi arestarea unui mare număr
de camarazi, cifra ajungând până la 12.000, iar în decurs de o lună sunt ucişi
de către poliţie 7 legionari. Primul dintre ei, studentul Virgil Teodorescu
este împuşcat pe la spate în timp ce lipea afişe electorale în Constanţa.
Asasinul este ridicat în grad de către autorităţi şi mutat în altă regiune.
Asemănător s-a întâmplat şi în celelalte cazuri.
Deci, în loc să respecte legea, în calitatea de Prim Ministru pe care o
avea, Duca o încalcă în mod barbar şi aplică terorismul de stat. S-ar
putea raţiona, trage concluzia, că dacă Duca, în poziţia lui de lider politic
al Partidului Liberal, a apelat la crimă şi teroare, atunci ideologia şi
doctrina liberală sunt extremiste şi implicit partidul pe care îl reprezintă
este unul antidemocratic şi periculos pentru societate. Dar ar fi o concluzie
falsă. Doctrina liberală, la fel ca şi cea legionară nu conţine nici un apel la
crimă sau terorism de stat. În schimb, asemenea „raţionamente”, marea
majoritate fondate pe invenţii grosolane, s-au aplicat mereu, de-a lungul
timpului, asupra ML.
În noaptea de 29-30 decembrie 1933, 3 legionari, Nicolae Caranica, Nicolae
Constantinescu şi Doru Belimace, indignaţi de fărădelegile săvârşite de I.G.
Duca şi de suferinţele camarazilor lor, fără să primească ordin ci din proprie
iniţiativă, îl împuşcă pe primul ministru la Sinaia şi se predau autorităţilor.
În concepţia legionară, dacă un camarad încalcă o lege creştinească trebuie
să-şi ispăşească pedeapsa prin canonul pe care îl primeşte de la preot, iar
dacă încalcă o lege a ţării trebuie să se predea. Ceea ce s-a şi întâmplat în
cazul Duca. Nicolae Constantinescu, cel care a tras în primul ministru, a
aruncat apoi arma jos, şi-a încrucişat braţele şi a aşteptat minute bune până
să fie arestat. Putea să fugă de la faţa locului fără să fie prins. Dar a
preferat să respecte onoarea legionară. Ei au declarat: „Încălcarea demnităţii
şi umilirea fără margini a unei naţii sunt şi vor fi în veci arse cu fierul
roşu”.
A urmat un val de arestări abuzive şi mai mare: 18.000 de legionari sunt
internaţi în lagăre. Mii sunt bătuţi crunt. Peste 300 se internează în spitale
în urma schingiuirilor primite, iar 16 sunt omorâţi. Printre cei arestaţi se
numără figuri de seamă ai intelectualităţii române: Nae Ionescu, Nichifor
Crainic, Dragoş Protopopescu, Radu Gyr şi alţii.
Între 17 martie şi 5 aprilie 1934 la Consiliul de Razboi din Bucureşti se
judecă procesul Mişcării Legionare acuzată de complot pentru asasinarea lui
Duca. Mişcarea este absolvită în totalitate de orice vină iar cei trei
legionari care l-au pedepsit pe primul ministru sunt condamnaţi la muncă
silnică pe viaţă. Aceştia vor primi numele de Nicadorii.
Speriată de evoluţia ascendenta a Gărzii de Fier,
camarila regală a încercat să-l discrediteze pe Corneliu Zelea Codreanu prin
atragerea de partea ei a lui Mihail Stelescu, un foarte vechi camarad. Acesta a
pus la cale de două ori câte un complot pentru uciderea lui Corneliu Zelea
Codreanu, care au fost descoperite, fapt ce a dus la excluderea lui Stelescu
din ML. Se fac plângeri oficiale la Parchet pentru arestarea şi judecarea lui
Stelescu.
După eliminarea lui din Mişcare, Stelescu înteţeşte
insultele şi calomniile la adresa Căpitanului prin publicarea, pe banii
guvernului, a unei reviste, “Cruciada Românismului”, în care îşi desăvârşeşte
jocul murdar. Stelescu putea scrie orice
murdărie în ziarele vremii sau în revista proprie. Asupra Legiunii însă,
guvernul aplica cenzura şi orice răspuns de apărare devenea practic imposibil.
10 foşti camarazi de-ai lui Stelescu, se hotărăsc să-l
pedepsească pentru a nu mai continua cu posibile atentate şi insulte. Ei îl
împuşcă pe data de 16 iulie 1936. Aceştia vor primi numele de Decemviri, iar 2
dintre ei vor fi condamnaţi la 10 ani temniţă grea, în vreme ce restul au fost
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
 |
| DECEMVIRII |
- „Deci
suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de Forţă. Pe acesta, însă,
noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne
credinţele noastre.(...)Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să
întrebuinţăm violenţa.(...)Lovitură de Stat nu voim să dăm.”
Conştientizând că totuşi nu va putea să-şi atingă planurile de preamărire
atâta timp cât Corneliu Codreanu este în viaţă şi neînţelegând apelul la
nonviolenţă propus de şeful ML, Carol al II‑lea continuă „tradiţiile”
democratice ale ţării ordonând lui Armand Călinescu asasinarea Căpitanului. La
început i se intentează Căpitanului un simulacru de proces pentru „calomnie” la
adresa lui Iorga iar apoi, fiind arestat, este acuzat şi de înaltă trădare. În
final este sugrumat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 împreună cu Nicadorii şi
Decemvirii.. Politicienii vremii nu au reacţionat în nici un fel. Iorga a
afirmat în plin parlament: „ S-a procedat cu stângăcie, domnilor!”
După asasinarea lui Codreanu foarte mulţi legionari au fugit din ţară, în
special în Germania, unde s-a format un comandament.
Deja pentru legionari paharul se umpluse. Cei vinovaţi
de asasinatele împotriva Mişcării trebuiau pedepsiţi. Greaua misiune şi-a
asumat-o din proprie iniţiativă avocatul Miti Dumitrescu împreună cu alţi 8
camarazi. Aceştia nu au reuşit să ajungă la Carol II dar l-au împuşcat pe
Armand Calinescu, au ocupat Radiodifuziunea română, de unde au anunţat
pedepsirea celui care a fost călăul atâtor legionari. După aceasta ei s-au
predat autorităţilor conştienţi că vor fi torturaţi într-un mod îngrozitor şi
omorâţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.
În noaptea de 21 – 22 septembrie s-a format un nou guvern condus de
generalul Argeşeanu care a avut misiunea de a ordona cele mai cumplite
represalii împotriva Mişcării Legionare. În acea noapte, după datele oficiale,
au fost omorâţi peste 500 de legionari în toată ţara. Din fiecare judeţ
trebuiau executaţi cel puţin 5 legionari. Au fost împuşcaţi în lagărele şi
închisorile politice, în interiorul caselor sau în curte de faţă cu familiile.
Apoi trupurile au fost expuse în centrele oraşelor timp de 3 zile iar elevii de
liceu obligaţi să vină împreună cu profesorii ca să le vadă. Alţii, nu puţini,
au fost torturaţi şi arşi de vii. Iar liderii partidelor politice tradiţionale
nu au protestat deloc. Se bucurau pe ascuns de dispariţia unor concurenţi
politici. Aşa funcţiona măreaţa operă de glorie din perioada interbelică. Nici
măcar regimul comunist nu a avut curajul să împuşte în public oameni
nevinovaţi, fără să le facă măcar un simulacru de proces.
Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu sălbăticie până în vara
anului 1940. Atunci, în urma evenimentelor politice care au avut loc şi care
s-au soldat cu o nouă configuraţie europeană, dar mai ales în urma dezmembrării
statului naţional român, Horia Sima, care devenise liderul ML, ia hotărârea de
a răsturna regimul carlist. Era singura cale de salvare a României în faţa
noilor pericole care o pândeau.
În seara zilei de 3 septembrie 1940 izbucneşte revoluţia legionară.
Centrele de acţiune sunt: Bucureşti, Constanţa, Braşov, Timişoara, Sibiu, Deva
şi Alba-Iulia. Cad 8 legionari şi sunt răniţi alţi 40. Cinci jandarmi şi
poliţişti îşi pierd viaţa.
Pe 6 septembrie Carol al II-lea abdică. Mihai este proclamat rege. Ion
Antonescu devine conducător al Statului. Forul legionar îl proclamă pe Horia
Sima Comandant al ML.
La 14 septembrie 1940 România este proclamată Stat Naţional Legionar. Se
alcătuieşte noul guvern sub conducerea lui Ion Antonescu, iar Horia Sima este
numit vicepreşedinte al consiliului de miniştri.
ML era convinsă că războiul bătea la uşa ţării şi că
numai prin luptă puteau fi recuperate teritoriile pierdute. Pentru ca România
să poată face faţă unui conflict armat ML considera că în fruntea statului
trebuia să fie un militar. Aşa a ajuns Ion Antonescu la guvernare. Acesta, de
unul singur, nu putea să ajungă şeful Statului. El nu era un lider politic şi
nici nu avea o organizaţie proprie de acţiune. În timpul revoluţiei legionare
Antonescu se afla cu domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa.
Pregătirile de război trebuiau să decurgă în condiţii
bune. Aşa că ML a lăsat în mâna lui Antonescu ministerele ce reprezentau
armata, justiţia, finanţele cât şi serviciile secrete, deşi la conducerea lor
se afla un duşman mare al legionarilor: Eugen Cristescu. Legionarii au dat
astfel dovadă de sacrificiu în plan politic pentru că interesele ţării erau mai
importante decât cele ale Gărzii de Fier. De fapt niciodată ML nu a avut alte
scopuri decât acelea ale patriei. Dar generalul Antonescu nu a fost capabil să
înţeleagă aşa ceva. El s-a îmbătat cu ideea că a ajuns conducătorul ţării datorită
unor merite personale deosebite.
În două rânduri după detronarea lui Carol II, Horia Sima a propus lui
Antonescu desfăşurarea de alegeri libere pentru a se respecta opţiunile
poporului. Generalul a refuzat. Se temea că intrarea în legalitate deplină i‑ar
fi limitat puterile politice. Căci ML se bucura de o imensă popularitate care
odată confirmată prin vot nu ar mai fi fost posibil să o conteste aşa cum a
făcut după desfiinţarea Statului Legionar.
În timpul scurtei guvernări legionare (doar 4 luni) corupţia a dispărut
practic. Deşi România era ciuntită şi existau în ţară un milion şi jumătate de
refugiaţi cărora trebuiau să li se asigure toate cele necesare traiului, iar la
începutul lunii noiembrie ţara a fost zguduită de un devastator cutremur, economia
a prosperat. Dintr-un buget deficitar, în numai 3 luni, acesta a devenit
excedentar, caz unic în istoria contemporană a ţării. Multe miliarde de lei
–aur au intrat in visteria României. Se măresc salariile muncitorilor.
Producţia agricolă şi cea industrială cresc cu peste 30%. De menţionat că în
acea perioadă economistul legionar Constantin Papanace se afla în funcţia de
subsecretar de stat la finanţe. „Ajutorul Legionar” condus strălucit de Ilie
Gârneaţă aduce o contribuţie substanţială la rezolvarea situaţiei refugiaţilor.
Legionarii limitează legile antievreieşti impuse de
Carol II în perioada 1938 – 1940. Se creează, unic în Europa acelei vremi,
Teatrul Evreiesc de Stat, Baraşeum, care există şi în ziua de azi. Cu toate că
Antonescu a insistat, legionarii au refuzat să interneze în lagăre de detenţie
pe evreii intraţi clandestin în România în urma persecuţiilor la care erau
supuşi în ţările vecine. În schimb, ML a înfiinţat tabere de antrenament armat
pentru sioniştii evrei, care urmau să plece în Palestina să-şi creeze un stat
propriu. Între octombrie şi decembrie 1940 au plecat spre viitorul Israel peste
3000 de evrei sionişti evrei înarmaţi.
Totodată, ML desfiinţează, pentru prima oară în
lume(!) puşcăriile politice. Nimeni nu mai era închis pentru delictul de
opinie. Dar culmea, legionarii sunt consideraţi şi astăzi extremişti.
 |
| Horia Sima |
În primele două săptămâni de guvernare ale ML sunt arestaţi principalii
vinovaţi de crime împotriva legionarilor, crime făcute în perioada carlistă.
Din 500 de ucigaşi şi torţionari notorii sunt încarceraţi la închisoarea Jilava
doar 64. Cei mai vinovaţi dintre vinovaţi. Erau funcţionari în aparatul de
represiune: generali, colonei, maiori, plutonieri, din armată, poliţie,
jandarmerie, şefi de servicii secrete. Nu diplomaţi, oameni cu însuşiri alese,
aşa cum propaganda antilegionară a răspândit mai târziu.
Nedorind să deţină Ministerul de Justiţie, pentru a lăsa ca Justiţia să
fie cu adevărat independentă, ML a cerut totuşi ca cei 64 de criminali închişi
la Jilava să fie pedepsiţi. Dar Generalul Antonescu a tergiversat mult acest
lucru. Probabil că nu îi convenea să fie judecaţi foşti colegi de‑ai lui
militari, cât timp el se afla în fruntea Statului. În acest sens dă ordin să
fie înlăturată paza legionară de la Jilava. Exact în aceeaşi zi, 26 noiembrie
1940, seara, în curtea închisorii, se făceau dezgropările osemintelor
Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. Legionarii care participau la lucrări
au fost oripilaţi când au constatat, în urma deshumării, cum au fost ucişi cei
14: după ce au fost strangulaţi lângă pădurea Tâncăbeşti, au fost duşi la
Jilava, aruncaţi într-o groapă comună aşa, cu laţul încă la gât şi cu mâinile
legate la spate şi acoperiţi cu pământ; apoi au fost dezgropaţi din nou; sau
aruncat peste ei câteva damigene cu acid sulfuric pentru a nu mai putea fi
identificaţi şi pentru a dispare eventualele urme ale torturilor la care se
pare că au fost supuşi; în final s-a turnat o placă de beton de peste un metru
grosime. Sub impresia momentului trăit la realizarea unor asemenea fapte şi
aflând de ordinul dat de General de a se înlătura garda legionară a închisorii,
un grup de câţiva camarazi, din proprie iniţiativă, au hotărât pedepsirea pe
loc a criminalilor pe care Antonescu voia să-i scape de dreapta judecată. Ei
intră în celule şi îi execută pe călăi.
A doua zi, Traian Boeru, un legionar - agent infiltrat al Moscovei în
rândurile Mişcării - alcătuieşte o echipă şi ridică de la domiciliile lor pe
istoricul Nicolae Iorga şi pe economistul Virgil Madgearu şi îi asasinează. La
aflarea veştii că cei doi au fost luaţi de un grup de legionari, Horia Sima a
dat ordin ca să fie opriţi din acţiunea lor şi personal a plecat cu maşina ca
să împiedice vreo nenorocire. Dar a fost prea târziu. Printr-un astfel de act
Moscova împuşca trei iepuri dintr-un foc:
- scăpa de Nicolae Iorga, care s-a opus cu îndârjire cedării
Basarabiei şi care milita mereu pentru o Românie Mare.
- scăpa de Virgil Madgearu, care colaborase cu sovieticii în trimiterea
către occident prin intermediul băncilor româneşti (la care economistul deţinea
funcţii de conducere) a „ajutorului roşu”, adică bani pentru partidele
comuniste din ţările vestice. Dacă legionarii începeau anchetarea lui Virgil
Madgearu probabil că ar fi aflat despre filiera, reţeaua de agenţi sovietici de
pe teritoriul ţării. Ceea ce Moscova nu dorea. Aşa că a eliminat posibila
sursă: Madgearu.
- compromitea ML, asupra căruia cădea păcatul asasinării celor
doi, dar în special al lui Iorga.
După cele petrecute în zilele de 26-27 Noiembrie 1940, Horia Sima îi cere
lui Antonescu ca cei ce făcuseră suprimările de vieţi ( la Jilava plus Iorga şi
Madgearu) să fie pedepsiţi. Dar în acelaşi timp solicită să fie arestat şi
judecat şi restul de criminali, peste 400, ce au mai rămas din cei 500 vinovaţi
de ucideri de legionari. Căci nu era drept să fie condamnaţi camarazi pentru
executarea unor asasini(cei 64) dar în schimb să rămână liberi 400 de
torţionari ai legionarilor. Antonescu propune o amnistiere generală. Se duce la
Rege şi acesta semnează decretul de amnistiere. Dar Generalul nu îl face
public. Ceea ce îi va permite ca mai târziu să îi execute pe legionarii ce
participaseră la evenimentele de la Jilava.
În decembrie 1940 Antonescu, dorind să aibă întreg
controlul, puterea deplină în România, pregăteşte lovitura de stat din ianuarie
1941. Merge mai întâi la Hitler şi obţine acordul şi sprijinul acestuia. Apoi
declanşează evenimentele violente în urma cărora sunt omorâţi sute de
legionari. Cu toate că legionarii au putut să reziste, ei au trebuit să renunţe
în dimineaţa zilei de 23 ianuarie în urma unui ultimatum din partea lui Hitler.
Astfel, ML este înlăturată de la guvernare, iar Satul Naţional Legionar
desfiinţat.
Duşmanii Mişcării au numit evenimentele din 21-23
ianuarie ’40, „rebeliunea legionară”. Dar este ilogic să spui: rebeliunea
legionară din timpul Statului Naţional Legionar – adică legionarii dădeau
lovituri de stat chiar împotriva lor înşişi.
În timpul aşa zisei rebeliuni, nu a fost ars de viu nici un soldat de către
legionari, aşa cum s-a spus după evenimente. Legionarii iubeau armata şi o
respectau. Dovada: în acele zile de ianuarie 1941 în afară de Bucureşti,
practic în nici un alt loc nu au mai fost incidente. Mai mult: la Iaşi legionarii
împreună cu armata, neînţelegând ce se petrece la Bucureşti, au făcut patrule
mixte ca să preîntâmpine o eventuală încercare din partea URSS de a produce
agitaţie în Moldova şi astfel să găsească teren prielnic ca să treacă graniţa.
De asemenea, legionarii nu au omorât evrei. Dacă doreau, o puteau face în
timpul guvernării, deschizând lagăre de exterminare. Iar trâmbiţatele asasinate
de la abator sunt o invenţie pură. Dovada: după război, comuniştii evrei se
aflau la conducerea ţării şi totuşi nici un legionar nu a fost judecat pentru
omorârea vreunui evreu sau pentru antisemitism. Şi cât ar fi dorit să o poată
face...
Imediat după Ianuarie ’41 Antonescu a trecut la arestări masive de
legionari, opt mii fiind încarceraţi doar în primele zile. Horia Sima şi câteva
sute de legionari au reuşit să fugă în Germania unde au fost închişi în
lagărele de concentrare Buchewald, Dachau, Orianenburg şi altele.
Când a început războiul împotriva U.R.S.S., deşi legionarii din toate
închisorile cât şi cei din Germaina au cerut să fie trimişi pe front, ei au
fost refuzaţi.
În final, Antonescu a trimis pe front zece noi divizii din care făceau
parte şi legionari, care au cerut să lupte. Ei au fost încadraţi în
batalioanele disciplinare (aşa-zisele batalioane de la Sărata) împreună cu
delicvenţii de drept comun, cu ordine date comandanţilor de a-i folosi în
misiunile cele mai periculoase, practic misiuni sinucigaşe. În multe cazuri s-a
ordonat omorârea lor pe la spate. Peste 5000 de tineri legionari morţi în
asemenea împrejurări are generalul Antonescu pe conştiinţă.
După 23 august 1944, legionarii din lagărele germane sunt eliberaţi. La
10 dec. 1944 ei formează un guvern din exil cunoscut sub numele de Guvernul
Naţional Anticomunist de la Viena. Se creează şi o Armată Naţională Română, ce
va lupta alături de trupele germane dar numai împotriva URSS. Totodată încep şi
paraşutările de legionari în ţară cu scopul creării unui „23 August inversat”
şi al unei lupte antisovietice interne.
Guvernul de la Viena se desfiinţează oficial la 8 mai 1945. Dar cu sprijinul
guvernelor şi serviciilor secrete franceze şi americane continuă până în 1953
paraşutările de legionari pentru a continua lupta anticomunistă. Practic, prin
intermediul ML, România a colaborat militar pentru prima oară cu NATO.
Garda de Fier nu a figurat pe lista acuzaţilor Tribunalului Internaţional
de la Nürnberg, fiind exclusă din rândul colaboratorilor celui de al III-lea
Reich, mai mult, s-a dovedit a fi o victimă a persecuţiilor regimului naţional-socialist(legionarii
au fost înlăturaţi de la putere prin intervenţia lui Hitler şi internaţi în
lagărele germane). Prin urmare, Eisenhower a cerut ca legionarii să nu fie
urmăriţi sau extrădaţi.
Exilul Mişcării Legionare s-a identificat cu lupta anticomunistă din
România. Aici, în ţară, rezistenţa anticomunistă a luat forme dramatice.
Ministrul de interne din primii ani de comunism, Teohari Georgescu, le
cere legionarilor depunerea armelor în schimbul intrării în legalitate;
armistiţiul a fost acceptat, dar a fost respectat parţial de comunişti şi
parţial de ML, timp de un an, după care au urmat noi arestări.
Unii au prezentat acest armistiţiu ca pe un act
amical, din care ar reieşi o colaborare politică dintre legionari şi comunişti.
Ca o dovadă că nu a fost aşa, în 14/15 mai 1948, au avut loc arestări masive de
legionari, iar între 27oct. – 2nov. a urmat un proces intentat căpeteniilor
legionarilor din ţară, care au primit condamnări foarte grele.
Între timp, Mişcarea Naţională de Rezistenţă se organizează
în locuri foarte greu accesibile din Carpaţi, în perioada 1944-1964. Dar marea
majoritate a grupurillor sunt capturate de comunişti, mulţi dintre legionari
fiind asasinaţi. Rezistenţa anticomunistă din România era formată în proporţie
de peste 75% din legionari. Proporţie care s-a păstrat şi în închisorile
comuniste.
Între anii 1950-1953 are loc în exil o activitate
intensă a ML. În 1952 se întemeiază “Frontul Libertăţii”, expresia politică a
Mişcării din exil. După un an, un grup de legionari paraşutaţi este prins şi
executat împreună cu alţi camarazi din ţară. Ca urmare, are loc o intensificare
a activităţii Gărzii de Fier din ţară şi din exil, contrar aşteptărilor. Abia
la jumătatea anului 1956, organizaţia legionară din exil este desfiinţată şi se
lasă toate grupurile locale să acţioneze cum cred de cuviinţă. Apoi au loc
reorganizări în exil ale ML în perioada cuprinsă între 1961-1974, precum şi o
serie de activităţi noi care au contribuit la consolidarea grupurilor de
legionari: diverse publicaţii, inaugurarea monumentului “Moţa – Marin” la
Majadahonda, deschiderea unor biblioteci şi a unor cămine pentru românii
refugiaţi şi altele. Tot în această perioadă, în ţară continuă asasinatele din
partea comuniştilor chiar dacă aceştia dau un decret general de amnistiere
pentru deţinuţii politici.
(Mişcarea
Legionară, Garda de Fier, Legiunea Arhanghelul Mihail, Legiunea,
Mişcarea Legionară azi, Mişcarea Legionară în prezent, Legionar,
Legionarii azi, Wikipedia)
În 1974, 16 comunicate legionare sunt răspândite în patrie, îndemnând la rezistenţă. După un an de zile se înfiinţează în exil Senatul Legiunii. Din 1979 este reluată o iniţiativă a Căpitanului, reînfiinţarea “Comitetului de 1000”, cu scopul de a crea o bază de susţinere financiară a Mişcării. Legionarul Traian Golea începe la sfârşitul anilor 70 lupta pentru combaterea revizionismului ungar din Congresul SUA. Acţiunea este încununată cu succes.
În 1974, 16 comunicate legionare sunt răspândite în patrie, îndemnând la rezistenţă. După un an de zile se înfiinţează în exil Senatul Legiunii. Din 1979 este reluată o iniţiativă a Căpitanului, reînfiinţarea “Comitetului de 1000”, cu scopul de a crea o bază de susţinere financiară a Mişcării. Legionarul Traian Golea începe la sfârşitul anilor 70 lupta pentru combaterea revizionismului ungar din Congresul SUA. Acţiunea este încununată cu succes.
După o viaţă întreagă dedicată Legiunii, Horia Sima
moare în noaptea de 24 spre 25 mai 1993.
