Prezenta adresă privitoare la "legea Vexler",
care a fost trimisă către comisia juridică din camera deputaților, este mai
completă decât cea adresată Președintelui Nicușor Dan, conținând în plus
referiri dure la:
-
"dubla măsură" faţă de cetățenii României
- dreptul
Rusiei la Basarabia-Republica Moldova
-
suprapunerile peste art. 369 din Codul penal
A se vedea punctele C, D și E de mai jos.
LEGIUNEA
ARHANGHELUL
MIHAIL
GARDA
DE FIER
Str.
Iacob Negruzzi Nr. 1, sector 1, Buc. Tel.: 0722.268.457;
0783.001.004- dl. Şerban Suru
serbansuru@yahoo.com; https://miscarealegionara-gardadefier.blogspot.com/;
www.miscarea-legionara.net
În atenția Domnului Președinte al României
Către Camera Deputaților – Domnului Președinte
Privitor la Propunerea Legislativă cu nr. PL–x nr. 168/2025 – „legea Vexler”
Domnule Președinte,
Subscrisa
„Legiunea Arhanghelul
Mihail”, organizație
legală (a se vedea Anexa 1) cunoscută şi cu denumirea de „Mişcarea Legionară”, cu sediul în Str.
Iacob Negruzzi nr. 1, sect. 1, Bucureşti, prin conducătorul ei, dl. Şerban Suru, identificat cu CNP: .................... şi C.I. Seria ....., Nr. ..........., domiciliat în str. Iacob Negruzzi
nr. 16, sect. 1, Bucureşti
(tel. 0722.268.457; 0783.001.004; email: serbansuru@yahoo.com),
faţă
de PL-x nr. 168/2025 – legea
Vexler dorim să vă informăm următoarele:
Încă
de la modificarea adusă, prin Legea 217/2015, modificare a O.U.G. 31/2002,
s-a încălcat grav Art. 148 din Constituția
României, articol care prevede:
„Integrarea
în Uniunea Europeană
(...)
(2) Ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.
(3)
Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și
pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene.
(4) Parlamentul, Președintele
României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile
alineatului (2).”
Explicații şi motive
A. Puncte
de reper:
1.
Unul dintre principalele obiective ale
Uniunii Europene (pe scurt: UE) este
acela de a nu exista neconcordanțe legislative în domeniul PENAL între
statele membre, mai precis să nu existe
situaţia în care o anumită faptă să fie condamnată penal într-un stat membru UE
şi necondamnată în alte state membre ale UE. Această cerinţă a UE a fost şi este pregnantă, mai ales în
ceea ce priveşte „DREPTURILE ŞI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI”.
2.
Odată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993)
s-a introdus noţiunea necesară şi aplicabilă de „cetăţean al UE”
(pe lângă aceea de cetăţean al statului de origine). Un cetăţean al UE se poate
deplasa liber în cadrul tuturor statelor UE şi se poate stabili pe teritoriul
oricărui stat UE, putând participa la alegerile locale, cât şi la cele europarlamentare,
atât ca alegător cât şi, dacă
doreşte, în calitate de candidat,
chiar dacă nu este cetăţean al acelui stat. A apărut astfel noțiunea
de „drepturi politice” ale unui cetăţean UE, drepturi care sunt
legate intrinsec de libertatea de
gândire, de exprimare şi de schimb de informaţii.
3.
Garantarea uniformă a drepturilor
şi libertăţilor omului în cadrul UE s‑a transpus şi în ceea ce priveşte garantarea drepturilor politice. Ca o consecință,
au apărut, în cadrul multor ţări vechi membre ale UE, partide de tip național socialist (prescurtat „nazist”)
sau de tip fascist, partide înregistrate perfect legal de peste 20 de ani,
deci înaintea Tratatului de la Maastricht, partide care nu au încălcat cu nimic principiile democrației actuale.
(a se vedea: https://jurnalul.ro/stiri/externe/danemarca-un-lider-neonazist-asigura-protectia-familiei-regale-526690.html )
4.
Asemenea partide sau organizații legale
mai există şi în Marea Britanie(ex-UE), Olanda, Belgia, Suedia, Danemarca etc. Precizăm
că opțiunile politice ale Mişcării Legionare actuale sunt fundamental deosebite
de cele ale partidelor de tip nazist sau fascist. Totuși, unele țări din
cadrul UE, în special cele mai nou intrate, de exemplu Polonia şi România,
interziceau prin lege, la modul generic, partidele de tip fascist şi nazist.
5.
S-a ajuns astfel la situația absurdă ca, un cetățean al UE, spre exemplu din
Danemarca, membru al Partidului nazist danez, să fie persoană non grata în
România sau Polonia, iar în cazul în care ar candida pentru funcţia de
Parlamentar al UE, şi ar fi ales, să nu poată circula în țările indicate, în
calitate de europarlamentar şi de membru al Partidului nazist danez, căci riscă
închisoarea.
6.
De asemenea, tot la absurd s-a ajuns şi
vis-a-vis, spre exemplu, de cetăţenii români cărora, în România, li se
interzice accesul la cunoaşterea unor ideologii de tip fascist sau nazist, pe
motiv că vor putea fi manipulați. Sau că vor cădea în plasa acestor orientări
politice „periculoase”. În schimb, aceștia se pot deplasa în alte state ale UE,
unde pot citi cărți fasciste, pot lua contact şi pot colabora cu astfel de
partide, fără ca legislația statului respectiv să presupună că românul va fi „îndobitocit
şi dus de nas”.
Ca
amuzament: ce va face statul român?: va introduce cenzura pe internet şi pe TV?(de
fapt, s-a introdus deja...). În timpul campaniilor electorale, partidele
respective pot să își pună spoturi publicitare, inclusiv în limba română, spre
exemplu, pentru cei peste 1 milion de români rezidenţi în Italia. Iar
programele TV italiene se văd la noi atât prin cablu cât şi prin internet.
Mai mult, în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii
Europene, există Art. 11, „Libertatea de exprimare și de
informare” ce trebuie respectat
obligatoriu şi în România:
Articolul
11 -
Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite
informații sau idei fără
amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
Concluzie: s-au
creat, în raport cu drepturile fundamentale, două categorii
de cetățeni ai UE:
a. - cei care au dreptul să cunoască, în
mod pertinent, academic, orice
ideologie, atât timp cât se află pe teritoriul unui stat cu vechi tradiții
democratice.
b. - cei care nu au acest drept pentru că sunt cetățeni români şi astfel
sunt considerați ca incapabili să discearnă, în concepția legiuitorului, între
bine şi rău din punct de vedere politic.
7.
Pentru a înlătura aceste impedimente şi absurdități,
dar, şi mai ales, pentru a combate totodată efectiv şi uniform xenofobia şi rasismul în interiorul UE, au fost
necesari 7 (șapte) ani de discuții
în cadrul Consiliului UE, rezultând în final Decizia Cadru 913/2008/JAI(Justiție
şi Afaceri Interne), decizie obligatorie
începând cu 28.11.2010 pentru toate statele UE, deci inclusiv şi pentru România
(a se vedea Anexa 2).
8.
Decizia
cadru 913/2008 (în continuare, prescurtat: DC913) stabilește limpede care vor fi, începând cu 28.11.2010, limitele „inferioare„ şi „superioare”, din punct de vedere al legislației penale,
pentru combaterea rasismului şi
xenofobiei. Cităm:
„Prezenta
decizie‑cadru se limitează la combaterea formelor deosebit de grave de rasism și xenofobie prin intermediul
dreptului penal”.
Apoi,
aceste forme deosebit de grave de rasism şi de xenofobie, sunt explicate şi
definite de către DC913, dar fără a fi
pomenit cuvântul fascist şi cu
atât mai puţin cel de legionar şi
nici cel de holocaust - care nu are pe
teritoriul UE decât conotații literare, dar nu juridice.
Iar aceeași
decizie solicită: „ Este necesar să se
definească o abordare comună în materie de drept penal în
Uniunea Europeană cu privire la acest fenomen pentru a se garanta că aceleași fapte
constituie o infracțiune în toate statele membre”. Acest
paragraf este de o importanță deosebită, căci arată inoportunitatea
introducerii cuvântului legionar în
OUG31/2002 şi, totodată, necesitatea scoaterii cuvintelor fascist şi holocaust din
această ordonanţă. Se mai specifică imperios, în DC913, că „normele trebuie să fie comune și
compatibile”(pct. 13 din preambulul DC913).
9.
Articolul
1 din DC 913 este cel mai important, căci:
- la punctul 1, litera (a), sunt înşiruite faptele care
intră în categoria de rasism şi xenofobie, fără a fi pomenite cuvintele fascist sau legionar,
cităm:
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare
pentru a se asigura că faptele menționate în continuare, săvârșite cu intenție,
sunt pedepsibile:
(a)
instigarea publică la violență sau la ură
împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup
definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine
națională sau etnică; (în continuare, vom folosi prescurtarea „grup minoritar”),
iar la
literele (c) şi (d) se arată
în ce condiții „apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a
gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de
război, constituie fapte penale, dar fără a se utiliza
cuvântul literar „holocaust”. Cităm:
(c) apologia publică,
negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor
de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel
cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale
Internaționale săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al
unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență
sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este
de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau
membru al unui astfel de grup;
(d) apologia publică,
negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității
crimelor definite la articolul 6 al Cartei Tribunalului Militar Internațional
anexate la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârșite împotriva unui
grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii
de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică, atunci
când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură
împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup.
Pentru
ca o persoană să poată fi pedepsită penal, există aceste condiții obligatorii:
de incitare la violență sau la ură faţă de un grup
minoritar sau membru. Însă condițiile au fost eludate cu rea intenție de legiuitor,
atunci când a formulat Art. 6 din OUG 31/2002. Această eludare, această ticăloșie,
dezvăluie falsul atașament al legiuitorilor faţă de UE şi valorile ei.
Singurele
„variații”, singurele „marje” admise în actul de condamnare a faptelor de la
Articolul 1, alin. 1 din DC913 sunt cele indicate
la liniatul (2) şi anume, cităm:
„În sensul alineatului (1), statele membre pot alege să pedepsească numai faptele
care fie sunt de natură să
tulbure ordinea publică, fie
prezintă amenințări, injurii sau insulte”, deci încă o dată se face
dovada faptului că statele
UE nu pot alege să introducă
„fascismul”-la modul general, şi apoi „legionarismul”-tot la modul general, ca
„fapte” condamnabile.
La
articolul 10 din DC913 se stipulează limpede că statele UE se vor „conforma
dispozițiilor prezentei decizii –cadru”, transpunând „în legislația lor
națională obligațiile care le sunt impuse prin prezenta decizie-cadru”
până la data de 28.11.2010. Lucru care, cu extrem de parşivă intenție din
partea legiuitorului, nu s-a întâmplat!
10.
Menționăm
în mod special că Art. 20 din Constituţia României stabileşte:
„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Decizia – Cadru 913/JAI/2008 se
referă strict la un drept fundamental, şi anume acela al „libertății de
exprimare”. A se vedea în acest sens punctul 14 din Preambulul deciziei.
Totodată, Decizia – Cadru 913/JAI/2008, în virtutea tratatului UE, la care
România a aderat, este parte din legislația internă, căci, aşa cum se
observă, conform Art. 148 din Constituție, cităm:
- „Integrarea în Uniunea
Europeană(...)
(2) Ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.
(3)
Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și
pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene.
(4) Parlamentul, Președintele
României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile
alineatului (2).”
Precizăm
că, având în vedere Constituţia României, Art. 75, aliniatul 1:
(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare
Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi
propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri”,
şi
observând strânsa dependență dintre PL-x nr. 168/2025 şi DC913, se constată
cu ușurință faptul că, prima cameră
sesizată, ar fi trebuit să fie Camera Deputaților şi nu Senatul.
B.
Motivarea
faptului că OUG 31/2002 nu respectă prevederile Rezoluției
„P6_TA(2009)0213/02.04.2009 - Conștiința europeană şi totalitarismul” a Parlamentului
European
Legiuitorul,
prin formularea OUG 31/2002 şi prin
votul final, a impus cetățenilor, interpretări politice oficiale ale evenimentelor istorice şi a legiferat în acest mod asupra
trecutului. Astfel parlamentul:
- a dat definiții obligatorii asupra unor noțiuni cu un caracter extrem de larg
şi de controversat precum fascism şi legionarism.
- a definit decisiv
şi de necontestat, din punct de vedere istoric dar şi politic, ce este Mișcarea
Legionară din perioada interbelică, impunând
prin lege penală, tuturor istoricilor, propriul său punct
de vedere.
- a dat o definiție
„holocaustului” total separată şi diferită de cea juridică privind crimele de
genocid, de război şi de crimele împotriva umanității, impunând iarăși prin lege penală, tuturor istoricilor, propriul său punct de vedere.
Prin
astfel de impuneri legislative, parlamentul României a încălcat următoarele
prevederi din Rezoluția (P6_TA(2009)0213) Parlamentului European din 2 aprilie
2009 referitoare la conștiința europeană, şi anume, citez:
A. întrucât
istoricii admit că nu este posibilă interpretarea într-un mod pe deplin
obiectiv a faptelor istorice și că nu există relatări istorice obiective;
întrucât, cu toate acestea, istoricii de profesie utilizează instrumente
științifice pentru studierea trecutului și încearcă, astfel, să fie cât mai
imparțiali cu putință;
B. întrucât
niciun organism sau partid politic nu deține monopolul asupra
interpretării istoriei, iar astfel de organisme sau partide nu pot pretinde
că sunt obiective;
C. întrucât
interpretările politice oficiale
ale faptelor istorice nu ar trebui să fie impuse prin decizii ale
majorității parlamentare; întrucât un
parlament nu poate legifera asupra trecutului;
Dar România este o țară membră a UE, şi se laudă că
respectă toate normele şi deciziile Uniunii. Din păcate, lovind în drepturile
fundamentale ale cetățenilor, parlamentul României a promulgat prin OUG
31/2002, legi contrare deciziilor
cadru, rezoluțiilor şi normelor UE.
C.
Motivarea
faptului că OUG 31/2002 folosește „dubla măsură” faţă de cetățeni
În multe dosare de anchetă şi procese penale,
în care a fost invocată OUG 31/2002, unii magistrați au considerat că doar
simpla utilizare a simbolurilor legionare(în realitate nu este decât unul
„gardul”), chiar dacă este făcută pașnic, fără incitare la violență
sau la ură, constituie infracțiune. Un exemplu recent: în rechizitoriul din Dosarul
nr. 7748/166/P/2024 al prim‑procurorului
de pe lângă Tribunalul Buftea, domnul David Maricel afirmă că, citez:
- <<<„Pe de o parte, prin
raportare la dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 31/2002, după cum s-a arătat și
anterior, conform conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute la art. 4
alin. 2 din OUG nr. 31/2002, este interzisă și sancționată penal utilizarea în
public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, neinteresând
scopul comiterii faptei.
Sub
acest aspect, infracțiunea este una de pericol
abstract și tocmai
pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă utilizarea în public a
acestor însemne, legiuitorul a interzis aceste manifestări, indiferent de scopul, motivul
sau rezultatul produs.”>>>.
Dar,
încă din Sept. 2002, la 6 luni după apariția OUG 31/2002, întreaga uniformă şi
simbolistică a Poliției române s-a modificat şi, printre altele, s-a introdus, în toate
emblemele, siglele, inclusiv pe clădirea Ministerului de interne, simbolul fasciilor,
mai precis 2 fascii încrucișate. Fascia reprezintă însă simbolul pur şi clasic al fascismul de pe
vremea statului fascist italian, condus de Benito Mussolini(a se vede Anexa 3).
Domnul
prim-procuror Maricel David a fost informat despre utilizarea fasciilor de către întreaga poliţie română dar nu a făcut
nici un demers în conformitate cu ideea de pericol abstract faţă de
poliţia noastră deși sunt nenumărate cazuri în care polițiști români, având
simbolul fasciilor pe uniforme, pe legitimații şi pe mașini au umilit, au
bătut, au torturat şi au ucis oameni nevinovați, făcând astfel dovada că
aplică practic, pe lângă utilizarea fasciilor, şi metode fasciste.
Deși noi considerăm că Poliţia
română nu este fascistă, faţă de modul cum magistrații, precum domnul Maricel
David, tratează cu dublă măsură faptele de utilizare a simbolurilor aşa
zis fasciste, făcând dovada că statul român este pentru unii(poliţia) „mumă”,
iar pentru alții „ciumă”, ne rezervăm dreptul de a face plângeri penale către Parchetul
General, cu atenționarea Președintelui României şi a instituțiilor europene, ca
să se ia toate măsurile necesare pedepsirii Ministrului de Interne şi a tuturor
polițiștilor români pentru utilizarea „Fasciilor” şi ca astfel să se
pună capăt „dublei măsuri”.
D.
Motivarea
faptului că Statul Român, prin OUG 31/2002, „confirmă” dreptul Rusiei de a
considera Basarabia(Republica Moldova) ca fiind de drept teritoriu rusesc.
La
Art. 6, aliniatul (2) din OUG 31/2002, se arată cum se definesc şi se recunosc,
de către statul român, crimele
de război, iar privitor la crimele din al II-lea război mondial se specifică, citez:
- „astfel cum
sunt definite în (...) Carta Tribunalului Militar Internațional înființat prin
Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, și recunoscute ca atare
printr-o hotărâre definitivă a (...) Tribunalului Militar Internațional
înființat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945”.
Articolul
5 din OUG 31/2002 spune: „Fapta persoanei
de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor (...)
de crime de război(...) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și
interzicerea unor drepturi.” Cu
alte cuvinte, asupra termenului de „crime de război” de la Art. 5 trebuie
aplicată definiția de la Art. 6.
În
ciuda acestui fapt, Institutul național pentru studierea holocaustului din
România – „Elie Wiesel”(prescurtat INSHR) precum şi nenumărați magistrați de azi, au considerat
că trebuie aplicată, inclusiv
în prezent, faţă de pretinșii criminali de război de la noi, nu definiția
dată la Art. 6 din Ordonanță ci definiția dată la Art. 2 alin. a) din Decretul-Lege nr. 312 din 24 aprilie 1945, decret
impus cu forța de către ocupantul URSS. La articolul 2 alinatul a) din
acest decret se prevede, citez:
-
<<< „Articolul
2
Sunt
vinovați de dezastrul țârii prin săvârșirea
de crime de război cei care:
a) Au hotărât declararea sau continuarea
războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (...);”
>>>
În
Iunie 1941, România a început eliberarea Basarabiei din ghearele ocupantului criminal şi
totalitar numit URSS. A recunoaște
astăzi, prin hotărâri judecătorești emise în
prezent, precum şi prin acte date de INSHR, institut care se află sub
auspiciile directe al Premierului României, că acțiunea de eliberare a
Basarabiei este o crimă de război, şi că persoanele care s-au implicat în
eliberarea Basarabiei sunt criminali de război, este de fapt, oficial, un act de recunoaștere, din partea statului român, a ideii
absurde că teritoriul Basarabiei aparține de drept Rusiei de azi, spre bucuria
dictatorului Putin.
Şi, aşa cum am arătat mai sus, INSHR cât şi multe instanțe,
încadrează crimele de război de la Art. 5 din OUG 31/2002, nu în conformitate
cu Art. 6 din ordonanța respectivă ci cu Art. 2 din Decretul‑Lege nr. 12 din 24
April. 1945 confirmând astfel, absurd şi trădător, că teritoriul Basarabiei este
al Rusiei.
O
asemenea situație halucinantă, ce este faptic un act de trădare faţă de
Republica Moldova şi nu numai, trebuie să înceteze!
La Art. 5 din Ordonanță, ar trebui
specificat clar că definiția pentru crime de război este cea care se dă în Art. 6 din aceeași ordonanță.
E.
Motivarea
faptului că OUG 31/2002 nu respectă prevederile obligatorii ale Art. 369 din Noul Cod Penal.
Atât
OUG 31/2002, Legea 157/2028 cât şi Legea 2/2021 sunt legi îndreptate împotriva
xenofobiei. Însă ele se suprapun peste Art. 369 din Codul Penal actualizat, citez:
- „Articolul 369 - Incitarea la violență, ură
sau discriminare.
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la
violență, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau
împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de
persoane definită pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență
politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecție HIV/SIDA se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.”,
aşa
încât se pune întrebarea legitimă,
pentru incitare pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,
ce articole trebuie aplicate? Cele din OUG 31/2002, cele din Art. 369 Cod Penal
etc. căci inclusiv pedepsele sunt diferite de la o lege la alta?
F.
Motivarea
faptului că OUG 31/2002 nu respectă prevederile obligatorii ale Deciziei Cadru 913/2008 a UE
Mai precis:
Încă din titlul legii (PL-x
nr. 168/2025) se observă introducerea
cuvintelor „ideologie”, „fascist” şi legionar”, cuvinte care nu se întâlnesc în DC913, şi care implică cunoașterea amănunțită a
unor ideologii ce cuprind sute dacă nu chiar mii de cărți.
A
pretinde, aşa cum eronat se interpretează de multe ori legea, că orice este
trecut în cărțile respective, nu ai
voie să reproduci sau să susții, chiar
dacă reproducerea ai luat-o întâmplător, nu dintr-o carte, ci
din spusele altcuiva, este o aberație, căci nu tot ce este scris
într-o carte fascistă sau legionară este rău.
Pe
de altă parte, o astfel de pretenție din partea legiuitorului ar trebui însoțită,
conform legii, de publicarea integrală, în Monitorul Oficial, a tuturor cărților considerate fasciste sau legionare, ca cei care le
citesc în Monitorul Oficial să știe că ce au citit este ilegal...ABERANT!
Ar
trebui scoase din titlul legii cuvintele fascist şi legionar şi să rămână numai exemplificarea directă de fapte, citez din OUG 31/2002, Art. 2, de la mijlocul aliniatului a):
-
„precum ura și violența
pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și
inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru
schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice,
naționalismul extremist.”
Comparând actuala OUG 31/2002, cât şi cea
preconizată prin PL–x 168/2025 cu DC913, şi ținând
cont de Art. 20 din Constituție, dar mai
ales de Art. 148, tot din Constituție, constatăm că, începând cu 28.11.2010,
asupra tuturor faptelor de xenofobie şi rasism cât şi a celor de negare sau
trivializare a „holocaustului”, sunt
obligatorii aplicarea prevederilor DC913, astfel încât cu ușurință se poate observa că OUG 31/2002 actualizată,
cât şi Pl-x 168/2025, sunt
în proporție mare în flagrantă neconcordanță cu DC913.
Prevederile din cele 2 paragrafe de la
literele (c) şi (d) din articolul 1 al DC913 apar modificate, vădit
cu rea intenție, în OUG 31/ 2002. Astfel:
- la Art. 6
din OUG 31/2002, lipsește şi
prevederea clară, de la sfârșitul celor 2 paragrafe de la literele (c) şi (d)
din articolul 1 al DC913 şi anume că faptele de apologie, minimalizare şi negare sunt pedepsibile DOAR
ATUNCI CÂND SE FAC CU INCITARE LA VIOLENȚĂ SAU URĂ faţă de un grup
minoritar sau faţă de un membru al unui grup minoritar;
- la Art. 2, lit. d) din OUG 31/2002, cuvântul „holocaust”
este definit, culmea, aparte faţă
de crimele împotriva umanității, de război şi de genocid, ca şi cum
„holocaustul” nu s-ar încadra în cele 3 tipuri de crime foarte grave. Iar acest
lucru s-a făcut, de
legiuitor, cu rea intenție, pentru
următorul scop: dacă la Art. 6 litera e) din OUG 31/2002, unde,
aşa cum am arătat mai sus, lipsește prevederea „respectiv este de natură să
incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui
astfel de grup”, iar legiuitorul ar fi obligat de instituțiile UE să o introducă
în viitor, legiuitorul o va introduce doar în acest articol 6, la lit. e, dar nu
şi în definiția „holocaustului”, adică la Art. 2 lit. d) din Ordonanțată.
Cum,
conform Art. 1 lit. c) şi d) din DC913, se permite inclusiv apologia unor crime grave
contra omenirii, atât timp
cât apologia respectivă nu este făcută cu incitare la violență sau la ură,
rezultă la modul direct că:
1.
Se poate nega, folosind obligatoriu un
limbaj civilizat, existența „holocaustului”.
2. Se poate face cultul oricărei persoane
vinovate de cele 3 crime grave împotriva umanității, atât timp cât cultul
nu se face ca să se incite la crimele făcute ci ca să se scoată în evidență eventualele
fapte meritorii ale persoanei în cauză. Căci altfel cum ai putea face
apologia sau negrea unui genocid, fără a face apologia conducătorilor? Da, pare aberant la prima vedere,
dar este dreptul oricărui aiurit, oricărui bezmetic, să laude orice, cât timp o
face fără incitare la violență sau la ură.
În
realitate, tovarășul președinte de atunci, criminalul Ion Iliescu, dorea de
mult ca să pozeze în mare „democrat” şi nu drept cel care a ordonat măcelul de
după 22 Dec. 1989, cât şi nu drept cel vinovat de Mineriada din Iunie 1990. De
aceea el propune, prin premierul său Adrian Năstase, o lege care să condamne
negarea „holocaustului”.
În
fapt, în ordine cronologică:
- în 13 Martie 2002, apare O.U.G. 31/2002, care
interzice negarea „holocaustului”.
- în 22 Octombrie 2003, Ion Iliescu propune crearea
Comisiei pt. studiul „holocaustului”.
- în 20 Februarie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr. 227, se
aprobă bugetul pentru funcționarea Comisiei respective.
- de abia în 5 Mai 2004, prin Hotărârea de guvern nr. 672, se
aprobă componența Comisiei, formată, în peste 85%, din persoane care se ante-pronunțaseră
deja, prin diverse scrieri, în „favoarea” existenței holocaustului(a se vedea componența
comisiei).
- la 9 Octombrie 2004 se „comemorează” ziua holocaustului
în România, adică înainte de apariția raportului)
- în 11
Noiembrie 2004, la
2 ani şi 7 luni după apariția OUG 31/2002 şi la numai 6 luni
de la crearea comisiei, aceasta definitivează raportul şi îl prezintă
tov. criminal Ion Iliescu.
Oare ce istoric obiectiv ar fi avut curajul ca, știind că negarea „holocaustului” este
pedepsită cu închisoarea încă din anul 2002, să își permită să ajungă la
concluzia, în anul 2004, că holocaustul nu ar fi existat sau că nu ar fi
fost atât de grav precum este „cunoscut” actualmente?
O
asemenea absurditate legislativă (prin care se pedepsește mai întâi negarea
existenței unei fapte iar apoi creezi o comise care să studieze dacă fapta a fost
sau nu în realitate) poate exista numai în România noastră, cu democrația ei
„originală”.
Precizăm,
ca un exemplu bun de urmat, că prin Decizia nr. 2012-647 din 28 Februarie 2012 a
Consiliului Constituțional al Franței, legea care pedepsea negarea genocidelor,
a „holocaustului”, a
fost declarată neconstituțională.(a se vedea Anexa 4 atașată
prezentei).
Menționăm
că directorul actual al Institutului pt. studiul holocaustului este tov. Alexandru
Florian, autor de cărți laudative grețos la adresa comunismului şi a lui
Nicolae Ceaușescu. Fost mare lector-asistent universitar la „academia de partid
Ștefan Gheorghiu”, născut în 12 Ianuarie 1954, având 71 de ani, este în
prezent ultimul mare
rinocer-comunist, pe post de secretar de stat, al cărui institut se află
sub auspiciile directe ale Premierului României.
Tov.
Alexandru Florian, din calitatea lui de susținător aprig al regimului
comunist criminal şi totalitar, își permite, în prezent, să dea lecții
despre democrație şi să pozeze în mare democrat, luptător împotriva fascismului
şi legionarismului!
Subliniem
în mod special că, în ziua de azi, în țara noastră, este permisă negarea a
orice, în afară de existența „holocaustului”. Poți să negi că 1 + 1 = 2, poți
să negi deci toate științele exacte din lume: matematica, fizica, chimia etc. Poți
să negi existența lui Hristos, a lui Dumnezeu, inclusiv poți să negi existența
omenirii în sine! DAR NU AI VOIE SĂ NEGI HOLOCAUSTUL!
Dacă de Paște, te întreabă cineva pe
stradă: „Hristos a înviat?!”, poți să spui şi un NU răspicat. Dar dacă te
întrebă „Holocaustul a existat?”, musai trebuie să răspunzi cu DA!
Căci, altfel, te „paște” pușcăria!!!
Cu
alte cuvinte, holocaustul a devenit sigurul adevăr universal, imuabil, de necontrazis,
dogmă capitală, mai presus de orice! ... Absurd!!!
De aceea, OUG 31/2002 ar trebui modificată în totalitate, prin
transpunerea cât mai exactă, în legislația României, a Deciziei Cadru 913/2002,
decizie a UE.
Trebuie scoase din titlul, cât şi din
interiorul legii, cuvintele fascist şi legionar care nu se regăsesc în legislația obligatoria a UE
şi care au o conotație foarte largă (a se vedea Punctul B de la pg. 5 de mai
sus)
Netranspunerea DC 913/2002 a UE prin
modificarea OUG 31/2002 de dă dreptul de a solicita, Instituţiilor UE,
aplicarea procedurii de INFRIGeMENT împotriva României.
Termenul de „ură”, folosit atât în OUG
31/2002 cât şi în DC913, nu este definit,
în prezent, din punct de vedre juridic nici în România şi nici la nivelul UE.
Încă se discută, în cadrul JAI(Justiție
şi Afaceri Interne)-UE, adoptarea unei definiții
comune. Până atunci magistrații dau tot felul de interpretări personale
termenului de „ură”.
Sugerăm următoarea definiție:
- „Prin „ură” se înțelege orice incitare la încălcarea
vreunei legi, separat de incitarea la violență, sau orice insultă, la adresa
unui grup minoritar sau a unui membru al grupului minoritar.”
Totodată,
Institutul pentru studiul holocaustului ar trebui desființat, arhiva sa
trecută la Academia Română şi tot aceasta din urmă să se ocupe cu studierea existenței
sau nu a holocaustului făcut de români în anii războiului, fără ca asupra Academiei
să existe presiunea unei legi ce condamnă penal negarea holocaustului.
Privitor la noi, la Mișcarea Legionară actuală,
care este legală (conform anexei 1), considerăm că asupra
noastră se aplică şi se vor aplica prevederile DC913, care sunt obligatorii,
dar şi mai favorabile.
P.S. Mișcarea
Legionară este, încă de la apariție, visceral anticomunistă. Ea nu
va susține niciodată o Rusie dictatorială, totalitară, procomunistă, cum nu va susține
niciodată partide afiliate acestei Rusii.
Data: 11.12.2025
Cu respect,
Șeful Mișcării Legionare
Şerban
Suru
Domnului Președinte al Camerei Deputaților
Anexa 1
Prin Ordonanțata din 20.10.2020 din dosarul penal
nr. 138/Penal/2017, a procurorului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, doamna
Ioana Elena Cîmpean, s-a constatat că, citez:
„ (...) organizația Mișcarea Legionară
constituită şi condusă de numitul Suru Şerban, neavând caracter fascist,
rasist, sau xenofob”.
Ordonanța respectivă a fost menținută de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dar fost atacată
în 3 dosare penale la Judecătoriile sectoarelor 1 şi 2, iar instanțele
respective au aprobat decizia dată de procur prin hotărâri definitive.
A se vedea şi în linkul:
https://miscarealegionara-gardadefier.blogspot.com/2021/06/legalitatea-mlscarll-legl0nare.html
Mai
jos, poză cu pg. 16 din Ordonanța respectivă:
Anexa 2
Decizia-cadru
2008/913/JAI a Consiliului
din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor
forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având
în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29,
articolul 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (b),
având
în vedere propunerea Comisiei,
având
în vedere avizul Parlamentului European [1],
(cele puse în paranteză, cu scris înclinat pe fond albastru, sunt observațiile
Mișcării Legionare)
(La început este un
preambul care arată care au fost rezultatele implementării Acțiunii comune
96/443/JAI şi ce trebuie schimbat la această acțiune comună 96/443/JAI, prin apariția
2008/913/JAI; în final "96/443/JAI" a fost abrogată prin articolul 11
din decizia cadru – n.n.)
(Preambul – n.n.) întrucât:
(1) Rasismul și xenofobia sunt
încălcări directe ale principiilor libertății, democrației, ale respectării
drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale statului de drept,
principii pe care se întemeiază Uniunea Europeană și care sunt comune statelor
membre.
(2) Planul de acțiune al Consiliului și
al Comisiei pentru o punere în aplicare optimă a dispozițiilor Tratatului de la
Amsterdam privind spațiul de libertate, securitate și justiție [2], concluziile
Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Rezoluția
Parlamentului European din 20 septembrie 2000 privind poziția Uniunii Europene
în cadrul Conferinței Mondiale împotriva Rasismului și privind situația actuala
în cadrul Uniunii [3] și Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European
privind actualizarea bianuală a tabelei de punctaj pentru evaluarea progreselor
în vederea creării unui spațiu de "libertate, securitate și justiție"
în Uniunea Europeană (a doua jumătate a anului 2000) solicită luarea de măsuri
în acest domeniu. În Programul de la Haga din 4 și 5 noiembrie 2004, Consiliul
reamintește angajamentul său ferm de a se opune oricărei forme de rasism,
antisemitism și xenofobie, astfel cum a fost deja declarat de către Consiliul
European în decembrie 2003.
(3) Acțiunea comună 96/443/JAI a
Consiliului din 15
iulie 1996 privind măsurile pentru combaterea rasismului și a
xenofobiei [4] ar trebui să fie urmată de măsuri legislative suplimentare care
să răspundă necesității unei apropieri
sporite a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale
statelor membre și necesității de a
depăși obstacolele din calea cooperării judiciare eficiente, care sunt în
principal generate de divergența abordărilor juridice în statele membre.
(4) Conform evaluării Acțiunii comune
96/443/JAI și activităților întreprinse în alte foruri internaționale, cum ar
fi Consiliul Europei, cooperarea judiciară întâmpină încă dificultăți și, prin
urmare, este necesară o apropiere
sporită a legislațiilor penale din statele membre pentru a se asigura
punerea în aplicare eficace a unor
dispoziții legale clare și cuprinzătoare în vederea combaterii rasismului
și xenofobiei.
(5) Rasismul și xenofobia reprezintă o
amenințare împotriva grupurilor de persoane care sunt ținta unui astfel de
comportament. Este necesar să se
definească o abordare comună în materie de drept penal în Uniunea Europeană cu
privire la acest fenomen pentru a se garanta că
aceleași fapte constituie o infracțiune în toate statele membre și
să se prevadă sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare
pentru persoanele fizice sau juridice care au comis sau sunt răspunzătoare
pentru astfel de infracțiuni.
·
(6) Statele membre recunosc faptul că
acțiunile de combatere a rasismului și a xenofobiei presupun diferite tipuri de
măsuri aplicate într-un cadru global și nu pot fi limitate doar la aspecte de
drept penal. Prezenta decizie-cadru se limitează la
combaterea formelor deosebit de grave
de rasism și xenofobie prin intermediul dreptului penal.
Deoarece tradițiile culturale și juridice ale statelor membre diferă într-o
anumită măsură, în special în acest domeniu, în prezent nu este posibilă o armonizare deplină a legislației penale. (adică la nivelul anului 2008,
dar va fi posibilă odată cu apariția prezentei Decizii-Cadru şi
implementarea ei obligatorie până la 28 Noiembrie 2010, în legislațiile
statelor UE – a se vedea mai jos, la pg. 5, Art. 10 - Punerea în aplicare și reexaminarea, alin 1, din prezenta decizie -n.n.)
(7) În prezenta decizie-cadru, termenul
de "descendență" ar trebui să fie interpretat ca referindu-se în
principal la persoanele sau grupurile de persoane care sunt descendenți ai unor
persoane ce ar putea fi identificate prin anumite caracteristici (cum ar fi
rasa sau culoarea), fără a fi necesar ca toate aceste caracteristici să mai
existe încă. Cu toate acestea, datorită descendenței lor, astfel de persoane
sau grupuri de persoane pot face obiectul urii sau al violenței.
(8) Termenul de "religie" ar
trebui să fie înțeles ca referindu-se în sens larg la persoane definite prin
referire la convingerile sau credințele lor religioase.
(9) Termenul de "ură" ar
trebui să fie înțeles ca referindu-se la ura pe motiv de rasă, de culoare, de
religie, de descendență sau de origine națională sau etnică.
(10) Prezenta decizie-cadru nu
împiedică statele membre să adopte dispoziții în legislația națională prin
care să extindă dispozițiile articolului 1 alineatul (1) literele (c) și (d) la
infracțiuni împotriva unui grup de persoane definit prin
referire la alte criterii decât rasa, culoarea, religia, descendența sau
originea națională sau etnică, cum ar fi statutul social sau convingerile
politice.
(11) Ar trebui să se asigure că
cercetările și urmăririle în cazul infracțiunilor de natură rasistă și xenofobă
nu depind de formularea de declarații sau plângeri de către victime, care sunt
adesea deosebit de vulnerabile și au rețineri în ce privește introducerea unei
acțiuni în justiție.
(12) Apropierea legislației penale ar trebui să conducă la combaterea
mai eficace a infracțiunilor de natură rasistă și xenofobă, prin promovarea
unei cooperări judiciare depline și
efective între statele membre. Consiliul ar trebui să aibă în vedere
dificultățile care pot exista în acest domeniu la reexaminarea prezentei
decizii-cadru pentru a lua în considerare necesitatea unor noi măsuri în
această materie.
(13) Deoarece obiectivul prezentei
decizii-cadru, și anume de a asigura că în toate statele membre infracțiunile
de natură rasistă și xenofobă se
pedepsesc prin cel puțin un nivel minim de sancțiuni penale efective,
proporționale și disuasive nu poate fi îndeplinit într-o măsură suficientă de
statele membre la nivel individual, deoarece
normele trebuie să fie comune și compatibile și întrucât acest obiectiv
poate, prin urmare, să fie realizat mai bine la nivelul Uniunii Europene,
Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității
menționat la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și prevăzut de
articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate
cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim
articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivului menționat.
(14) Prezenta decizie-cadru respectă
drepturile fundamentale și este în acord cu principiile recunoscute de
articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și de Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în principal
articolele 10 și 11 ale acesteia și reflectate în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în special în capitolele II și VI ale
acesteia.
(15) Aspectele legate de libertatea de
asociere și libertatea de exprimare, în special libertatea presei și libertatea
de exprimare în alte mijloace de informare în masă, au condus în multe state
membre la garanții procedurale și la norme speciale în legislația națională
privind stabilirea sau limitarea răspunderii.
(16) Acțiunea comună 96/443/JAI ar
trebui abrogată, aceasta devenind perimată odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, a Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie
2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între
persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică [5] și a prezentei
decizii-cadru,
ADOPTĂ
PREZENTA DECIZIE-CADRU:
Articolul 1
Infracțiuni
de natură rasistă și xenofobă
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele
menționate în continuare, săvârșite cu intenție, sunt pedepsibile:
(a)
instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a
unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare,
religie, descendență sau origine națională sau etnică;
(b)
săvârșirea unui act menționat la litera (a) prin difuzarea publică sau
distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale;
(c)
apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a
crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la
articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale săvârșite
împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit
pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau
națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență
sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui
astfel de grup;
(d)
apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a
gravității crimelor definite la articolul 6 al Cartei Tribunalului Militar
Internațional anexate la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârșite
împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup
definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine
națională sau etnică, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență
sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui
astfel de grup.
(2)
În sensul alineatului (1), statele membre pot alege să
pedepsească numai faptele care fie sunt de natură să tulbure ordinea publică,
fie prezintă amenințări, injurii sau insulte.
(3)
În sensul alineatului (1), referirea la religie este destinată să acopere cel
puțin faptele care constituie un pretext pentru a săvârși fapte împotriva unui
grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii
de rasă, culoare, descendență sau origine națională sau etnică.
(4)
Orice stat membru poate, la adoptarea de către Consiliu a prezentei
decizii-cadru sau ulterior, să facă o declarație potrivit căreia acțiunea de
negare sau minimizare vădită a gravității infracțiunilor menționate la
alineatul (1) litera (c) și/sau (d) se pedepsește doar în cazul în care
infracțiunile menționate la alineatele respective au fost stabilite printr-o
hotărâre definitivă dată de o instanță națională a statului membru respectiv
și/sau de o instanță internațională sau doar printr-o hotărâre definitivă dată
de o instanță internațională.
Articolul 2
Instigarea, complicitatea și
tăinuirea
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că instigarea la
faptele menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (c) și (d) este
pedepsibilă.
(2)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că, în cazul
faptelor menționate la articolul 1, complicitatea la săvârșirea acestora este
pedepsibilă.
Articolul 3
Sancțiuni penale
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele
menționate la articolele 1 și 2 sunt pedepsibile cu sancțiuni penale efective,
proporționale și cu efect de descurajare.
(2)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele
menționate la articolul 1 sunt pedepsibile cu sancțiuni penale, maximul pedepsei fiind cel puțin
închisoarea de la unu până la trei ani.
Articolul 4
Motivația rasistă și xenofobă
Pentru
alte infracțiuni decât cele menționate la articolele 1 și 2, statele membre iau
măsurile necesare pentru a se asigura că motivația rasistă și xenofobă este
considerată o circumstanță agravantă sau, dacă este cazul, pentru a se asigura
că instanțele judecătorești pot ține seama de această motivație în stabilirea
pedepselor.
Articolul 5
Răspunderea persoanelor juridice
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană
juridică poate fi trasă la răspundere pentru faptele menționate la articolele 1
și 2, săvârșite în folosul său de orice persoană, acționând fie individual, fie
ca parte a unui organ al persoanei juridice, care deține o poziție de conducere
în cadrul persoanei juridice, bazată pe:
(a)
împuternicirea de reprezentare din partea persoanei juridice;
(b)
puterea de a lua decizii în numele persoanei juridice; sau
(c)
puterea de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.
(2)
În afară de cazurile prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol, fiecare
stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică
poate fi trasă la răspundere în cazul în care lipsa de supraveghere sau control
din partea unei persoane menționate la alineatul (1) din prezentul articol a făcut posibilă săvârșirea faptelor
menționate la articolele 1 și 2 în
folosul persoanei juridice de către o persoană aflată sub autoritatea
acesteia.
(3)
Răspunderea persoanei juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) din prezentul
articol nu exclude urmărirea penală
împotriva persoanelor fizice care sunt autori sau complici la faptele
menționate la articolele 1 și 2.
(4)
Prin "persoană juridică" se înțelege orice entitate care deține acest
statut în temeiul dreptului național aplicabil, cu excepția statelor sau a
altor organisme publice aflate în exercițiul autorității statului, precum și a
organizațiilor publice internaționale.
Articolul 6
Sancțiuni pentru persoane juridice
(1)
Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că persoana
juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (1) este
pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare, care
includ amenzi penale și non-penale și care pot cuprinde alte sancțiuni, precum:
(a)
măsuri de suspendare a dreptului de a beneficia de prestații sau ajutoare
publice;
(b)
măsuri de interzicere temporară sau permanentă a dreptului de exercita
activități comerciale;
(c)
punerea sub supraveghere judiciară;
(d)
hotărâre judecătorească de dizolvare.
(2)
Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că persoana juridică
trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (2) este pasibilă de
sancțiuni sau măsuri efective, proporționale și cu efect de descurajare.
Articolul 7
Norme constituționale și principii
fundamentale
(1)
Prezenta decizie-cadru nu are efectul
de a modifica obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile
juridice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare și de asociere, astfel
cum este consacrată la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
(2)
Prezenta decizie-cadru nu are efectul
de a impune statelor membre să ia măsuri în contradicție cu principiile
fundamentale privind libertatea de asociere și libertatea de exprimare, în
special libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de
informare în masă, astfel cum rezultă din tradițiile constituționale sau din
normele care reglementează drepturile, responsabilitățile și garanțiile
procedurale ale presei și ale celorlalte mijloace de informare atunci când
aceste norme se referă la stabilirea sau limitarea răspunderii.
Articolul 8 - Începerea cercetării sau a
urmăririi penale
Fiecare
stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că cercetarea și urmărirea
faptelor menționate la articolele 1 și 2 nu depind de declarații sau plângeri
ale victimelor acestor fapte, cel puțin în cazurile foarte grave în care
faptele au fost săvârșite pe teritoriul său.
Articolul 9 - Competența
(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru
a-și stabili competența în ceea ce privește faptele menționate la articolele 1
și 2 atunci când faptele au fost săvârșite:
(a)
în tot sau în parte pe teritoriul său;
(b)
de unul dintre resortisanții săi; sau
(c)
în folosul unei persoane juridice cu sediul principal pe teritoriul statului
membru în cauză.
(2)
La stabilirea competenței în conformitate cu alineatul (1) litera (a), fiecare
stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că aceasta se extinde la
cazurile în care faptele au fost săvârșite prin intermediul sistemelor
informatice și:
(a) infractorul era prezent fizic pe teritoriul
său la momentul săvârșirii faptei, indiferent dacă fapta a presupus sau nu
folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul său;
(b)
fapta a presupus folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul său, indiferent dacă
infractorul a fost prezent fizic sau nu pe teritoriul său la momentul
săvârșirii faptei.
(3)
Un stat membru poate decide să nu aplice normele referitoare la competență
prevăzute la alineatul (1) literele (b) și (c) sau să le aplice doar în anumite
cazuri sau circumstanțe.
Articolul 10 - Punerea în aplicare și
reexaminarea
(1)
Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor
prezentei decizii-cadru până la 28
noiembrie 2010.
(2)
Până la aceeași dată, statele membre comunică Secretariatului General al
Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația lor
națională obligațiile
care le sunt impuse prin prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport
întocmit de către Consiliu pe baza acestor informații și a unui raport scris
din partea Comisiei, Consiliul evaluează,
până la 28 noiembrie 2013, măsura în care statele membre s-au conformat
dispozițiilor prezentei decizii-cadru.
(3) Înainte de 28 noiembrie 2013, Consiliul
reexaminează prezenta decizie-cadru. În vederea pregătirii acestei
reexaminări, Consiliul consultă statele membre pentru a afla dacă au întâmpinat
sau nu dificultăți în cooperarea judiciară în ceea ce privește faptele
menționate la articolul 1 alineatul (1). De asemenea, Consiliul poate solicita Eurojust să prezinte un raport cu
privire la eventualele problemele de cooperare judiciară care au putut apărea
între statele membre în acest domeniu ca urmare a diferențelor dintre
legislațiile naționale.
Articolul 11 - Abrogarea Acțiunii comune
96/443/JAI
Acțiunea
comună 96/443/JAI se abrogă.
Articolul 12 - Teritorialitatea
Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.
Articolul 13 - Intrarea în vigoare
Prezenta
decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Adoptată
la Bruxelles, 28 noiembrie 2008.
ANEXA 3
ANEXA 4
Décision n°
2012-647 DC du 28 février 2012
Loi visant à réprimer la contestation de l'existence des
génocides reconnus par la loi
Le Conseil constitutionnel a été saisi, dans les conditions prévues à
l'article 61, deuxième alinéa, de la Constitution, de la loi visant à réprimer
la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi, le 31 janvier
2012, par MM. Jacques MYARD, Michel DIEFENBACHER, Jean AUCLAIR, Jean-Paul
BACQUET
(… - urmează enumerarea parlamentarilor francezi care au susținut neconstituționalitatea
legii de condamnare a negării holocaustului) - n.n.
LE CONSEIL CONSTITUTIONNEL,
Vu la Constitution ;
Vu l'ordonnance n° 58-1067 du 7 novembre 1958 modifiée
portant loi organique sur le Conseil constitutionnel ;
Vu la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la
presse ;
Vu le code pénal ;
Vu les observations du Gouvernement, enregistrées le 15
février 2012 ;
Vu les observations en réplique présentées par les
députés requérants, enregistrées le 21 février 2012 ;
Le rapporteur ayant été entendu ;
1. Considérant que les députés et sénateurs requérants
défèrent au Conseil constitutionnel la loi visant à réprimer la contestation de
l'existence des génocides reconnus par la loi ;
2. Considérant que l'article 1er de la loi
déférée insère dans la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse un
article 24 ter ; que cet article punit, à titre principal, d'une peine
d'un an d'emprisonnement et de 45 000 euros d'amende ceux qui « ont
contesté ou minimisé de façon outrancière », quels que soient les moyens
d'expression ou de communication publiques employés, « l'existence d'un ou
plusieurs crimes de génocide défini à l'article 211-1 du code pénal et reconnus
comme tels par la loi française » ; que l'article 2 de la loi déférée
modifie l'article 48-2 de la même loi du 29 juillet 1881 ; qu'il étend le
droit reconnu à certaines associations de se porter partie civile, en
particulier pour tirer les conséquences de la création de cette nouvelle
incrimination ;
3. Considérant que, selon les auteurs des saisines, la
loi déférée méconnaît la liberté d'expression et de communication proclamée par
l'article 11 de la Déclaration des droits de l'homme et du citoyen de 1789,
ainsi que le principe de légalité des délits et des peines résultant de
l'article 8 de cette Déclaration ; qu'en réprimant seulement, d'une part,
les génocides reconnus par la loi française et, d'autre part, les génocides à
l'exclusion des autres crimes contre l'humanité, ces dispositions méconnaîtraient
également le principe d'égalité ; que les députés requérants font en outre
valoir que le législateur a méconnu sa propre compétence et le principe de la
séparation des pouvoirs proclamé par l'article 16 de la Déclaration de
1789 ; que seraient également méconnus le principe de nécessité des peines
proclamé à l'article 8 de la Déclaration de 1789, la liberté de la recherche
ainsi que le principe résultant de l'article 4 de la Constitution selon lequel
les partis exercent leur activité librement ;
4. Considérant que, d'une part, aux termes de l'article 6
de la Déclaration de 1789 : « La loi est l'expression de la volonté
générale... » ; qu'il résulte de cet article comme de l'ensemble des
autres normes de valeur constitutionnelle relatives à l'objet de la loi que,
sous réserve de dispositions particulières prévues par la Constitution, la loi
a pour vocation d'énoncer des règles et doit par suite être revêtue d'une
portée normative ;
5. Considérant que, d'autre part, aux termes de l'article
11 de la Déclaration de 1789 : « La libre communication des pensées
et des opinions est un des droits les plus précieux de l'homme : tout
citoyen peut donc parler, écrire, imprimer librement, sauf à répondre de l'abus
de cette liberté dans les cas déterminés par la loi » ; que l'article
34 de la Constitution dispose : « La loi fixe les règles
concernant... les droits civiques et les garanties fondamentales accordées aux
citoyens pour l'exercice des libertés publiques » ; que, sur ce
fondement, il est loisible au législateur d'édicter des règles concernant
l'exercice du droit de libre communication et de la liberté de parler, d'écrire
et d'imprimer ; qu'il lui est également loisible, à ce titre, d'instituer
des incriminations réprimant les abus de l'exercice de la liberté d'expression
et de communication qui portent atteinte à l'ordre public et aux droits des
tiers ; que, toutefois, la liberté d'expression et de communication est
d'autant plus précieuse que son exercice est une condition de la démocratie et
l'une des garanties du respect des autres droits et libertés ; que les
atteintes portées à l'exercice de cette liberté doivent être nécessaires,
adaptées et proportionnées à l'objectif poursuivi ;
6. Considérant qu'une disposition législative ayant pour
objet de « reconnaître » un crime de génocide ne saurait, en
elle-même, être revêtue de la portée normative qui s'attache à la loi ;
que, toutefois, l'article 1er de la loi déférée réprime la
contestation ou la minimisation de l'existence d'un ou plusieurs crimes de
génocide « reconnus comme tels par la loi française » ; qu'en
réprimant ainsi la contestation de l'existence et de la qualification juridique
de crimes qu'il aurait lui-même reconnus et qualifiés comme tels, le
législateur a porté une atteinte inconstitutionnelle à l'exercice de la liberté
d'expression et de communication ; que, dès lors, et sans qu'il soit
besoin d'examiner les autres griefs, l'article 1er de la loi déférée doit être déclaré contraire
à la Constitution ; que son article 2, qui n'en est pas séparable, doit
être également déclaré contraire à la Constitution,
D É C I D E :
Article 1er. - La loi visant à réprimer la contestation de
l'existence des génocides reconnus par la loi est contraire à la Constitution.
Article 2.-La présente décision sera publiée au Journal
officiel de la République française.
Délibéré par le Conseil constitutionnel dans sa séance du
28 février 2012, où siégeaient : M. Jean-Louis DEBRÉ, Président, M.
Jacques BARROT, Mme Claire BAZY MALAURIE, MM. Guy CANIVET, Michel CHARASSE,
Renaud DENOIX de SAINT MARC, Valéry GISCARD d'ESTAING et Pierre STEINMETZ.
Journal officiel du 2 mars 2012, page 3988, texte n° 2
Recueil, p. 139 ECLI :
FR : CC : 2012 : 2012.647.DC
