Adresă către Peşedintele României privitoare la "legea Vexler" - desfiinţarea ei!

În 19.11.2025 am depus la registratura Administraţiei Prezidenţiale, adresa de mai jos ce a primit nr. 6141.
A doua zi am fost primit în audienţă de către o consilieră din administraţie. Nr. acceptării audienţei: 25741/20.11.2025  

Se pare că adresa nu a ajuns la Preşedinte.
Citiţi cu atenţie, mai jos, respectiva adresă.

În ea se arată argumentele juridice de necontestat pentru desfiinţarea legii Vexler.

 

A R H A N G H E L U L  M I H A I L                                                                 

        LEGIUNEA  

                                 

         GARDA DE FIER

Str. Iacob Negruzzi Nr. 1, sector 1, Buc. Tel.: 0722.268.457; 0783.001.004- dl. Şerban Suru

serbansuru@yahoo.com; https://miscarealegionara-gardadefier.blogspot.com/; www.miscarea-legionara.net

 

 Către Administrația Prezidențială a României – Domnului Președinte

 Privitor la Propunerea Legislativă cu nr. PL–x nr. 168/25 – „legea Vexler”

        

Domnule Președinte,

Subscrisa „Legiunea Arhanghelul Mihail”, organizație legală (a se vedea Anexa 1) cunoscută şi cu denumirea de „Mişcarea Legionară”, cu sediul în Str. Iacob Negruzzi nr. 1, sect. 1, Bucureşti, prin conducătorul ei, dl. Şerban Suru, identificat cu CNP: 1590414400234 şi C.I. Seria RK, Nr. 523584, domiciliat în str. Iacob Negruzzi nr. 16, sect. 1, Bucureşti

(tel. 0722.268.457; 0783.001.004; email: serbansuru@yahoo.com),

 faţă de PL-x nr. 168/2025 – legea Vexler dorim să vă informăm următoarele:

 Încă de la modificarea adusă, prin Legea 217/2015, modificarea a O.U.G. 31/2002

s-a încălcat grav Art. 148 din Constituția României, articol care prevede:

     „Integrarea în Uniunea Europeană

(...)

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).”

 

Explicații şi motive

 A.    Puncte de reper:

 

1.         Unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene (pe scurt: UE) este acela de a nu exista neconcordanțe legislative în domeniul PENAL între statele membre, mai precis să nu existe situaţia în care o anumită faptă să fie condamnată penal într-un stat membru UE şi necondamnată în alte state membre ale UE. Această cerinţă a UE a fost şi este pregnantă, mai ales în ceea ce priveşte „DREPTURILE ŞI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI”.

 

2.         Odată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht (1993) s-a introdus noţiunea necesară şi aplicabilă de „cetăţean al UE” (pe lângă aceea de cetăţean al statului de origine). Un cetăţean al UE se poate deplasa liber în cadrul tuturor statelor UE şi se poate stabili pe teritoriul oricărui stat UE, putând participa la alegerile locale, cât şi la cele europarlamentare, atât ca alegător cât şi, dacă doreşte, în calitate de candidat, chiar dacă nu este cetăţean al acelui stat. A apărut astfel noțiunea de „drepturi politice” ale unui cetăţean UE, drepturi care sunt legate intrinsec de libertatea de gândire, de exprimare şi de schimb de informaţii.

 

3.         Garantarea uniformă a drepturilor şi libertăţilor omului în cadrul UE s‑a transpus şi în ceea ce priveşte garantarea drepturilor politice. Ca o consecință, au apărut, în cadrul multor ţări vechi membre ale UE, partide de tip național socialist (prescurtat „nazist”) sau de tip fascist, partide înregistrate perfect legal de peste 20 de ani, deci înaintea Tratatului de la Maastricht, partide care nu au încălcat cu nimic principiile democrației actuale. (a se vedea: https://jurnalul.ro/stiri/externe/danemarca-un-lider-neonazist-asigura-protectia-familiei-regale-526690.html )

 

4.         Asemenea partide sau organizații legale mai există şi în Marea Britanie, Olanda, Belgia, Suedia, Danemarca etc. Precizăm că opțiunile politice ale Mişcării Legionare actuale sunt fundamental deosebite de cele ale partidelor de tip nazist sau fascist. Totuși, unele țări din cadrul UE, în special cele mai nou intrate, de exemplu Polonia şi România, interziceau prin lege, la modul generic, partidele de tip fascist şi nazist.

 

5.         S-a ajuns astfel la situația absurdă ca, un cetățean al UE, spre exemplu din Danemarca, membru al Partidului nazist danez, să fie persoană non grata în România sau Polonia, iar în cazul în care ar candida pentru funcţia de Parlamentar al UE, şi ar fi ales, să nu poată circula în țările indicate, în calitate de europarlamentar şi de membru al Partidului nazist danez, căci riscă închisoarea.

 

6.         De asemenea, tot la absurd s-a ajuns şi vis-a-vis, spre exemplu, de cetăţenii români cărora, în România, li se interzice accesul la cunoaşterea unor ideologii de tip fascist sau nazist, pe motiv că vor putea fi manipulați. Sau că vor cădea în plasa acestor orientări politice „periculoase”. În schimb, aceștia se pot deplasa în alte state ale UE, unde pot citi cărți fasciste, pot lua contact şi pot colabora cu astfel de partide, fără ca legislația statului respectiv să presupună că românul va fi „îndobitocit şi dus de nas”.

Ca amuzament: ce va face statul român?: va introduce cenzura pe internet şi pe TV?(de fapt, s-a introdus deja...). În timpul campaniilor electorale, partidele respective pot să își pună spoturi publicitare, inclusiv în limba română, spre exemplu, pentru cei peste 1 milion de români rezidenţi în Italia. Iar programele TV italiene se văd la noi atât prin cablu cât şi prin internet.

 

Mai mult, în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, există Art. 11, „Libertatea de exprimare și de informare” ce trebuie respectat obligatoriu şi în România:

 

Articolul 11  -  Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

 

Concluzie: s-au creat, în raport cu drepturile fundamentale, două categorii de cetățeni ai UE:

 

 a. - cei care au dreptul să cunoască, în mod pertinent, academic, orice ideologie, atât timp cât se află pe teritoriul unui stat cu vechi tradiții democratice.

 b. - cei care nu au acest drept pentru că sunt cetățeni români şi sunt considerați ca incapabili să discearnă, în concepția legiuitorului, între bine şi rău din punct de vedere politic.

 

7.         Pentru a înlătura aceste impedimente şi absurdități, dar, şi mai ales, pentru a combate totodată efectiv şi uniform xenofobia şi rasismul în interiorul UE, au fost necesari 7 (șapte) ani de discuții în cadrul Consiliului UE, rezultând în final Decizia Cadru 913/2008/JAI(Justiție şi Afaceri Interne), decizie obligatorie începând cu 28.11.2010 pentru toate statele UE, deci inclusiv şi pentru România (a se vedea Anexa 2).

 

8.         Decizia cadru 913/2008 (în continuare, prescurtat: DC913) stabilește limpede care vor fi, începând cu 28.11.2010, limitele „inferioare„ şi „superioare”, din punct de vedere al legislației penale, pentru combaterea rasismului şi xenofobiei. Cităm:

         „Prezenta decizie‑cadru se limitează la combaterea formelor deosebit de grave de rasism și xenofobie prin intermediul dreptului penal”.

Apoi, aceste forme deosebit de grave de rasism şi de xenofobie, sunt explicate şi definite de către DC913, dar fără a fi pomenit cuvântul fascist şi cu atât mai puţin cel de legionar şi nici cel de holocaust - care nu are pe teritoriul UE decât conotații literare, dar nu juridice.

           Iar aceeași decizie solicită: „ Este necesar să se definească o abordare comună în materie de drept penal în Uniunea Europeană cu privire la acest fenomen pentru a se garanta că aceleași fapte constituie o infracțiune în toate statele membre”. Acest paragraf este de o importanță deosebită, căci arată inoportunitatea introducerii cuvântului legionar în OUG31/2002 şi, totodată, necesitatea scoaterii cuvintelor fascist şi holocaust din această ordonanţă. Se mai specifică imperios, în DC913, că „normele trebuie să fie comune și compatibile”(pct. 13 din preambulul DC913).

 

9.         Articolul 1 din DC 913 este cel mai important, căci:

 - la punctul 1, litera (a), sunt înşiruite faptele care intră în categoria de rasism şi xenofobie, fără a fi pomenite cuvintele fascist sau legionar, cităm:

 

(1)           Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate în continuare, săvârșite cu intenție, sunt pedepsibile:

(a)           instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică; (în continuare, vom folosi prescurtarea „grup minoritar”),

- iar la literele (c) şi (d) se arată în ce condiții „apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, constituie fapte penale, dar fără a se utiliza cuvântul literar „holocaust”. Cităm:    

 

<<<"(c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup;

(d) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor definite la articolul 6 al Cartei Tribunalului Militar Internațional anexate la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup.>>>"

 

Pentru ca o persoană să poată fi pedepsită penal, există aceste condiții obligatorii: de incitare la violență sau la ură faţă de un grup minoritar sau membru. Însă condițiile au fost eludate cu rea intenție de legiuitor, atunci când a formulat Art. 6 din OUG 31/2002. Această eludare, această ticăloșie, dezvăluie falsul atașament al legiuitorilor faţă de UE şi valorile ei.

Singurele „variații”, singurele „marje” admise în actul de condamnare a faptelor de la Articolul 1, alin. 1 din DC913 sunt cele indicate la liniatul (2) şi anume, cităm:

             „În sensul alineatului (1), statele membre pot alege să pedepsească numai faptele care fie sunt de natură să tulbure ordinea publică, fie prezintă amenințări, injurii sau insulte”, deci încă o dată se face dovada faptului că statele UE nu pot alege să introducă „fascismul”-la modul general, şi apoi „legionarismul”-tot la modul general, ca „fapte” condamnabile.

             La articolul 10 din DC913 se stipulează limpede că statele UE se vor „conforma dispozițiilor prezentei decizii –cadru”, transpunând „în legislația lor națională obligațiile care le sunt impuse prin prezenta decizie-cadru” până la data de 28.11.2010. Lucru care, cu extrem de parşivă intenție din partea legiuitorului, nu s-a întâmplat!

 

10.      Menționăm în mod special că Art. 20 din Constituţia României stabileşte:

             „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

         (2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

                     Decizia – Cadru 913/JAI/2008 se referă strict la un drept fundamental, şi anume acela al „libertății de exprimare”. A se vedea în acest sens punctul 14 din Preambulul deciziei.

                     Totodată, Decizia – Cadru 913/JAI/2008, în virtutea tratatului UE, la care România a aderat, este parte din legislația internă, căci, aşa cum se observă, conform Art. 148 din Constituție, cităm:

 

                          - „Integrarea în Uniunea Europeană(...)

                 (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).”

 

 

Precizăm că, având în vedere Constituţia României, Art. 75, aliniatul 1:

 

(1)    Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri”,

             şi observând strânsa dependență dintre PL-x nr. 168/2025 şi DC913, se constată cu ușurință faptul că, prima cameră sesizată, ar fi trebuit să fie Camera Deputaților şi nu Senatul.

 

 

    B.           Motivarea faptului că OUG 31/2002 nu respectă prevederile obligatorii ale Deciziei Cadru 913/2008 a UE

 Mai precis:

             Încă din titlul legii (PL-x nr. 168/2025) se observă introducerea cuvintelor „ideologie”, „fascist” şi legionar”, cuvinte care nu se întâlnesc în DC913, şi care implică cunoașterea amănunțită a unor ideologii ce cuprind sute dacă nu chiar mii de cărți.

             A pretinde, aşa cum eronat se interpretează de multe ori legea, că orice este trecut în cărțile respective, nu ai voie să reproduci sau să susții, chiar dacă reproducerea ai luat-o întâmplător, nu dintr-o carte, ci din spusele altcuiva, este o aberație, căci nu tot ce este scris într-o carte fascistă sau legionară este rău.

             Pe de altă parte, o astfel de pretenție din partea legiuitorului ar trebui însoțită, conform legii, de publicarea integrală, în Monitorul Oficial, a tuturor cărților considerate fasciste sau legionare, ca cei care le citesc în Monitorul Oficial să știe că ce au citit este ilegal...ABERANT!

             Ar trebui scoase din titlul legii cuvintele fascist şi legionar şi să rămână numai exemplificarea directă de fapte, citez din OUG 31/2002, Art. 2, de la mijlocul aliniatului a):

-  „precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist.”

                           Comparând actuala OUG 31/2002, cât şi cea preconizată prin PL–x 168/2025 cu DC913, şi ținând cont de Art. 20 din Constituție, dar mai ales de Art. 148, tot din Constituție, constatăm că, începând cu 28.11.2010, asupra tuturor faptelor de xenofobie şi rasism cât şi a celor de negare sau trivializare a „holocaustului”, sunt obligatorii aplicarea prevederilor DC913, astfel încât cu ușurință se poate observa că OUG 31/2002 actualizată, cât şi Pl-x 168/2025, sunt în proporție mare în flagrantă neconcordanță cu DC913.

         Prevederile din cele 2 paragrafe de la literele (c) şi (d) din articolul 1 al DC913 apar modificate, vădit cu rea intenție, în OUG 31/ 2002. Astfel:

     - la Art. 6 din OUG 31/2002, lipsește şi prevederea clară, de la sfârșitul celor 2 paragrafe de la literele (c) şi (d) din articolul 1 al DC913 şi anume că faptele de apologie, minimalizare şi negare sunt pedepsibile DOAR ATUNCI CÂND SE FAC CU INCITARE LA VIOLENȚĂ SAU URĂ faţă de un grup minoritar sau faţă de un membru al unui grup minoritar;

   - la Art. 2, lit. d) din OUG 31/2002, cuvântul „holocaust” este definit, culmea, aparte faţă de crimele împotriva umanității, de război şi de genocid, ca şi cum „holocaustul” nu s-ar încadra în cele 3 tipuri de crime foarte grave. Iar acest lucru s-a făcut, de legiuitor, cu rea intenție, pentru următorul scop: dacă la Art. 6 litera e) din OUG 31/2002, unde, aşa cum am arătat mai sus, lipsește prevederea „respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup”, iar legiuitorul ar fi obligat de instituțiile UE să o introducă în viitor, legiuitorul o va introduce doar în acest articol 6, la lit. e, dar nu şi în definiția „holocaustului”, adică la Art. 2 lit. d) din Ordonanțată.

     Cum, conform Art. 1 lit. c) şi d) din DC913, se permite inclusiv apologia unor crime grave contra omenirii, atât timp cât apologia respectivă nu este făcută cu incitare la violență sau la ură, rezultă la modul direct că:

        1.          Se poate nega, folosind obligatoriu un limbaj civilizat, existența „holocaustului”.

    2.      Se poate face cultul oricărei persoane vinovate de cele 3 crime grave împotriva umanității, atât timp cât cultul nu se face ca să se incite la crimele făcute ci ca să se scoată în evidență eventualele fapte meritorii ale persoanei în cauză. Căci altfel cum ai putea face apologia sau negrea unui genocid, fără a face apologia conducătorilor? Da, pare aberant la prima vedere, dar este dreptul oricărui aiurit, oricărui bezmetic, să laude orice, cât timp o face fără incitare la violență sau la ură.

     În realitate, tovarășul președinte de atunci, criminalul Ion Iliescu, dorea de mult ca să pozeze în mare „democrat” şi nu drept cel care a ordonat măcelul de după 22 Dec. 1989, cât şi nu drept cel vinovat de Mineriada din Iunie 1990. De aceea el propune, prin premierul său Adrian Năstase, o lege care să condamne negarea „holocaustului”.

                 În fapt, în ordine cronologică:

 

- în 13 Martie 2002, apare O.U.G. 31/2002, care interzice negarea „holocaustului”.

- în 22 Octombrie 2003, Ion Iliescu propune crearea Comisiei pt. studiul „holocaustului”.

- în 20 Februarie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr. 227, se aprobă bugetul pentru funcționarea Comisiei respective.

- de abia în 5 Mai 2004, prin Hotărârea de guvern nr. 672, se aprobă componența Comisiei, formată, în peste 85%, din persoane care se ante-pronunțaseră deja, prin diverse scrieri, în „favoarea” existenței holocaustului(a se vedea componența comisiei).

- la 9 Octombrie 2004 se „comemorează” ziua holocaustului în România, adică înainte de apariția raportului)

- în 11 Noiembrie 2004, la 2 ani şi 7 luni după apariția OUG 31/2002 şi la numai 6 luni de la crearea comisiei, aceasta definitivează raportul şi îl prezintă tov. criminal Ion Iliescu.

 

Oare ce istoric obiectiv ar fi avut curajul ca, știind că negarea „holocaustului” este pedepsită cu închisoarea încă din anul 2002, să își permită să ajungă la concluzia, în anul 2004, că holocaustul nu ar fi existat sau că nu ar fi fost atât de grav precum este „cunoscut” actualmente?

 

O asemenea absurditate legislativă (prin care se pedepsește mai întâi negarea existenței unei fapte iar apoi creezi o comise care să studieze dacă fapta a fost sau nu în realitate) poate exista numai în România noastră, cu democrația ei „originală”.

 

Precizăm, ca un exemplu bun de urmat, că prin Decizia nr. 2012-647 din 28 Februarie 2012 a Consiliului Constituțional al Franței, legea care pedepsea negarea genocidelor, a „holocaustului”, a fost declarată neconstituțională.(a se vedea Anexa 3 atașată prezentei).

         Menționăm că directorul actual al Institutului pt. studiul holocaustului este tov. Alexandru Florian, autor de cărți laudative grețos la adresa comunismului şi a lui Nicolae Ceaușescu. Fost mare lector-asistent universitar la „academia de partid Ștefan Gheorghiu”, născut în 12 Ianuarie 1954, având 71 de ani, este în prezent ultimul mare rinocer-comunist, pe post de secretar de stat, al cărui institut se află sub auspiciile directe ale Premierului României.

             Tov. Alexandru Florian, din calitatea lui de susținător aprig al regimului comunist criminal şi totalitar, își permite, în prezent, să dea lecții despre democrație şi să pozeze în mare democrat, luptător împotriva fascismului şi legionarismului!

            Subliniem în mod special că, în ziua de azi, în țara noastră, este permisă negarea a orice, în afară de existența „holocaustului”. Poți să negi că 1 + 1 = 2, poți să negi deci toate științele exacte din lume: matematica, fizica, chimia etc. Poți să negi existența lui Hristos, a lui Dumnezeu, inclusiv poți să negi existența omenirii în sine! DAR NU AI VOIE SĂ NEGI HOLOCAUSTUL!

                Dacă de Paște, te întreabă cineva pe stradă: „Hristos a înviat?!”, poți să spui şi un NU răspicat. Dar dacă te întrebă „Holocaustul a existat?”, musai trebuie să răspunzi cu DA!

Căci, altfel, te „paște” pușcăria!!!

Cu alte cuvinte, holocaustul a devenit sigurul adevăr universal, imuabil, de necontrazis, dogmă capitală, mai presus de orice! ... Absurd!!!

 

De aceea, OUG 31/2002 ar trebui modificată în totalitate, prin transpunerea cât mai exactă, în legislația României, a Deciziei Cadru 913/2002, decizie a UE.

 

Trebuie scoase din titlul, cât şi din interiorul legii, cuvintele fascist şi legionar care nu se regăsesc în legislația obligatoria a UE şi care au o conotație foarte largă (a se vedea Punctul B de la pg. 5 de mai sus)

 

Termenul de „ură”, folosit atât în OUG 31/2002 cât şi în DC913, nu este definit, în prezent, din punct de vedre juridic nici în România şi nici la nivelul UE. Încă se discută, în cadrul JAI(Justiție şi Afaceri Interne)-UE, adoptarea unei definiții comune. Până atunci magistrații dau tot felul de interpretări personale termenului de „ură”.

 

Sugerăm următoarea definiție:

 

-       „Prin „ură” se înțelege orice incitare la încălcarea vreunei legi, separat de incitarea la violență.”

 

Totodată, Institutul pentru studiul holocaustului ar trebui desființat, arhiva sa trecută la Academia Română şi tot aceasta din urmă să se ocupe cu studierea existenței sau nu a holocaustului făcut de români în anii războiului, fără ca asupra Academiei să existe presiunea unei legi ce condamnă penal negarea holocaustului.

 

Privitor la noi, la Mișcarea Legionară actuală, care este legală (conform anexei 1), considerăm că asupra noastră se aplică şi se vor aplica prevederile DC913, care sunt obligatorii, dar şi  mai favorabile.

 

P.S. Mișcarea Legionară este, încă de la apariție, visceral anticomunistă. Ea nu va susține niciodată o Rusie dictatorială, totalitară, procomunistă, cum nu va susține niciodată partide afiliate acestei Rusii, precum AUR, SOS, POT sau „lideri” de genul George Simion, Călin Georgescu, Diana Şoşoacă etc.

  

Data: 17.11.2025

 Cu respect,

 Șeful Mișcării Legionare

 Şerban Suru

  Domnului Președinte al României

 

 

 

Anexa 1

 

Prin Ordonanțata din 20.10.2020 din dosarul penal nr. 138/Penal/2017, a procurorului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, doamna Ioana Elena Cîmpean, s-a constatat că, citez:

 

„ (...) organizația Mișcarea Legionară constituită şi condusă de numitul Suru Şerban, neavând caracter fascist, rasist, sau xenofob”.

 

Ordonanța respectivă a fost menținută de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dar fost atacată în 3 dosare penale la Judecătoriile sectoarelor 1 şi 2, iar instanțele respective au aprobat decizia dată de procur prin hotărâri definitive.

A se vedea şi în linkul:

https://miscarealegionara-gardadefier.blogspot.com/2021/06/legalitatea-mlscarll-legl0nare.html

 

Mai jos, poză cu pg. 16 din Ordonanța respectivă:

Anexa 2

 

Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului

 

din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal

 

          CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

 

            având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

            având în vedere propunerea Comisiei,

            având în vedere avizul Parlamentului European [1],

 

(cele puse în paranteză, cu scris înclinat pe fond albastru, sunt observațiile Mișcării Legionare)

(La început este un preambul care arată care au fost rezultatele implementării Acțiunii comune 96/443/JAI şi ce trebuie schimbat la această acțiune comună 96/443/JAI, prin apariția 2008/913/JAI; în final "96/443/JAI" a fost abrogată prin articolul 11 din decizia cadru – n.n.)

 

(Preambul – n.n.) întrucât:

 

            (1) Rasismul și xenofobia sunt încălcări directe ale principiilor libertății, democrației, ale respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale statului de drept, principii pe care se întemeiază Uniunea Europeană și care sunt comune statelor membre.

            (2) Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei pentru o punere în aplicare optimă a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam privind spațiul de libertate, securitate și justiție [2], concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Rezoluția Parlamentului European din 20 septembrie 2000 privind poziția Uniunii Europene în cadrul Conferinței Mondiale împotriva Rasismului și privind situația actuala în cadrul Uniunii [3] și Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European privind actualizarea bianuală a tabelei de punctaj pentru evaluarea progreselor în vederea creării unui spațiu de "libertate, securitate și justiție" în Uniunea Europeană (a doua jumătate a anului 2000) solicită luarea de măsuri în acest domeniu. În Programul de la Haga din 4 și 5 noiembrie 2004, Consiliul reamintește angajamentul său ferm de a se opune oricărei forme de rasism, antisemitism și xenofobie, astfel cum a fost deja declarat de către Consiliul European în decembrie 2003.

            (3) Acțiunea comună 96/443/JAI a Consiliului din 15 iulie 1996 privind măsurile pentru combaterea rasismului și a xenofobiei [4] ar trebui să fie urmată de măsuri legislative suplimentare care să răspundă necesității unei apropieri sporite a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre și necesității de a depăși obstacolele din calea cooperării judiciare eficiente, care sunt în principal generate de divergența abordărilor juridice în statele membre.

            (4) Conform evaluării Acțiunii comune 96/443/JAI și activităților întreprinse în alte foruri internaționale, cum ar fi Consiliul Europei, cooperarea judiciară întâmpină încă dificultăți și, prin urmare, este necesară o apropiere sporită a legislațiilor penale din statele membre pentru a se asigura punerea în aplicare eficace a unor dispoziții legale clare și cuprinzătoare în vederea combaterii rasismului și xenofobiei.

            (5) Rasismul și xenofobia reprezintă o amenințare împotriva grupurilor de persoane care sunt ținta unui astfel de comportament. Este necesar să se definească o abordare comună în materie de drept penal în Uniunea Europeană cu privire la acest fenomen pentru a se garanta că aceleași fapte constituie o infracțiune în toate statele membre și să se prevadă sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare pentru persoanele fizice sau juridice care au comis sau sunt răspunzătoare pentru astfel de infracțiuni.

·                (6) Statele membre recunosc faptul că acțiunile de combatere a rasismului și a xenofobiei presupun diferite tipuri de măsuri aplicate într-un cadru global și nu pot fi limitate doar la aspecte de drept penal. Prezenta decizie-cadru se limitează la combaterea formelor deosebit de grave de rasism și xenofobie prin intermediul dreptului penal. Deoarece tradițiile culturale și juridice ale statelor membre diferă într-o anumită măsură, în special în acest domeniu, în prezent nu este posibilă o armonizare deplină a legislației penale. (adică la nivelul anului 2008, dar va fi posibilă odată cu apariția prezentei Decizii-Cadru şi implementarea ei obligatorie până la 28 Noiembrie 2010, în legislațiile statelor UE – a se vedea mai jos, la pg. 5, Art. 10 - Punerea în aplicare și reexaminarea, alin 1, din prezenta decizie -n.n.)

            (7) În prezenta decizie-cadru, termenul de "descendență" ar trebui să fie interpretat ca referindu-se în principal la persoanele sau grupurile de persoane care sunt descendenți ai unor persoane ce ar putea fi identificate prin anumite caracteristici (cum ar fi rasa sau culoarea), fără a fi necesar ca toate aceste caracteristici să mai existe încă. Cu toate acestea, datorită descendenței lor, astfel de persoane sau grupuri de persoane pot face obiectul urii sau al violenței.

            (8) Termenul de "religie" ar trebui să fie înțeles ca referindu-se în sens larg la persoane definite prin referire la convingerile sau credințele lor religioase.

            (9) Termenul de "ură" ar trebui să fie înțeles ca referindu-se la ura pe motiv de rasă, de culoare, de religie, de descendență sau de origine națională sau etnică.

            (10) Prezenta decizie-cadru nu împiedică statele membre să adopte dispoziții în legislația națională prin care să extindă dispozițiile articolului 1 alineatul (1) literele (c) și (d) la infracțiuni împotriva unui grup de persoane definit prin referire la alte criterii decât rasa, culoarea, religia, descendența sau originea națională sau etnică, cum ar fi statutul social sau convingerile politice.

            (11) Ar trebui să se asigure că cercetările și urmăririle în cazul infracțiunilor de natură rasistă și xenofobă nu depind de formularea de declarații sau plângeri de către victime, care sunt adesea deosebit de vulnerabile și au rețineri în ce privește introducerea unei acțiuni în justiție.

            (12) Apropierea legislației penale ar trebui să conducă la combaterea mai eficace a infracțiunilor de natură rasistă și xenofobă, prin promovarea unei cooperări judiciare depline și efective între statele membre. Consiliul ar trebui să aibă în vedere dificultățile care pot exista în acest domeniu la reexaminarea prezentei decizii-cadru pentru a lua în considerare necesitatea unor noi măsuri în această materie.

            (13) Deoarece obiectivul prezentei decizii-cadru, și anume de a asigura că în toate statele membre infracțiunile de natură rasistă și xenofobă se pedepsesc prin cel puțin un nivel minim de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive nu poate fi îndeplinit într-o măsură suficientă de statele membre la nivel individual, deoarece normele trebuie să fie comune și compatibile și întrucât acest obiectiv poate, prin urmare, să fie realizat mai bine la nivelul Uniunii Europene, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității menționat la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și prevăzut de articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menționat.

            (14) Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și este în acord cu principiile recunoscute de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în principal articolele 10 și 11 ale acesteia și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în capitolele II și VI ale acesteia.

            (15) Aspectele legate de libertatea de asociere și libertatea de exprimare, în special libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, au condus în multe state membre la garanții procedurale și la norme speciale în legislația națională privind stabilirea sau limitarea răspunderii.

            (16) Acțiunea comună 96/443/JAI ar trebui abrogată, aceasta devenind perimată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, a Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică [5] și a prezentei decizii-cadru,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

 

Articolul 1

 

Infracțiuni de natură rasistă și xenofobă

            (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate în continuare, săvârșite cu intenție, sunt pedepsibile:

            (a) instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică;

            (b) săvârșirea unui act menționat la litera (a) prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale;

            (c) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup;

            (d) apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor definite la articolul 6 al Cartei Tribunalului Militar Internațional anexate la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup.

            (2) În sensul alineatului (1), statele membre pot alege să pedepsească numai faptele care fie sunt de natură să tulbure ordinea publică, fie prezintă amenințări, injurii sau insulte.

            (3) În sensul alineatului (1), referirea la religie este destinată să acopere cel puțin faptele care constituie un pretext pentru a săvârși fapte împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, descendență sau origine națională sau etnică.

            (4) Orice stat membru poate, la adoptarea de către Consiliu a prezentei decizii-cadru sau ulterior, să facă o declarație potrivit căreia acțiunea de negare sau minimizare vădită a gravității infracțiunilor menționate la alineatul (1) litera (c) și/sau (d) se pedepsește doar în cazul în care infracțiunile menționate la alineatele respective au fost stabilite printr-o hotărâre definitivă dată de o instanță națională a statului membru respectiv și/sau de o instanță internațională sau doar printr-o hotărâre definitivă dată de o instanță internațională.

 

          Articolul 2

 

            Instigarea, complicitatea și tăinuirea

            (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că instigarea la faptele menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (c) și (d) este pedepsibilă.

            (2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că, în cazul faptelor menționate la articolul 1, complicitatea la săvârșirea acestora este pedepsibilă.

          Articolul 3

 

            Sancțiuni penale

            (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate la articolele 1 și 2 sunt pedepsibile cu sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare.

            (2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate la articolul 1 sunt pedepsibile cu sancțiuni penale, maximul pedepsei fiind cel puțin închisoarea de la unu până la trei ani.

 

Articolul 4

 

            Motivația rasistă și xenofobă

            Pentru alte infracțiuni decât cele menționate la articolele 1 și 2, statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că motivația rasistă și xenofobă este considerată o circumstanță agravantă sau, dacă este cazul, pentru a se asigura că instanțele judecătorești pot ține seama de această motivație în stabilirea pedepselor.

 

          Articolul 5

 

            Răspunderea persoanelor juridice

            (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere pentru faptele menționate la articolele 1 și 2, săvârșite în folosul său de orice persoană, acționând fie individual, fie ca parte a unui organ al persoanei juridice, care deține o poziție de conducere în cadrul persoanei juridice, bazată pe:

            (a) împuternicirea de reprezentare din partea persoanei juridice;

            (b) puterea de a lua decizii în numele persoanei juridice; sau

            (c) puterea de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

            (2) În afară de cazurile prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere în cazul în care lipsa de supraveghere sau control din partea unei persoane menționate la alineatul (1) din prezentul articol a făcut posibilă săvârșirea faptelor menționate la articolele 1 și 2 în folosul persoanei juridice de către o persoană aflată sub autoritatea acesteia.

            (3) Răspunderea persoanei juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) din prezentul articol nu exclude urmărirea penală împotriva persoanelor fizice care sunt autori sau complici la faptele menționate la articolele 1 și 2.

            (4) Prin "persoană juridică" se înțelege orice entitate care deține acest statut în temeiul dreptului național aplicabil, cu excepția statelor sau a altor organisme publice aflate în exercițiul autorității statului, precum și a organizațiilor publice internaționale.

 

          Articolul 6

 

            Sancțiuni pentru persoane juridice

            (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că persoana juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (1) este pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare, care includ amenzi penale și non-penale și care pot cuprinde alte sancțiuni, precum:

            (a) măsuri de suspendare a dreptului de a beneficia de prestații sau ajutoare publice;

            (b) măsuri de interzicere temporară sau permanentă a dreptului de exercita activități comerciale;

            (c) punerea sub supraveghere judiciară;

            (d) hotărâre judecătorească de dizolvare.

            (2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că persoana juridică trasă la răspundere în temeiul articolului 5 alineatul (2) este pasibilă de sancțiuni sau măsuri efective, proporționale și cu efect de descurajare.

          Articolul 7

 

            Norme constituționale și principii fundamentale

            (1) Prezenta decizie-cadru nu are efectul de a modifica obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare și de asociere, astfel cum este consacrată la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

            (2) Prezenta decizie-cadru nu are efectul de a impune statelor membre să ia măsuri în contradicție cu principiile fundamentale privind libertatea de asociere și libertatea de exprimare, în special libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, astfel cum rezultă din tradițiile constituționale sau din normele care reglementează drepturile, responsabilitățile și garanțiile procedurale ale presei și ale celorlalte mijloace de informare atunci când aceste norme se referă la stabilirea sau limitarea răspunderii.

 

          Articolul 8 -           Începerea cercetării sau a urmăririi penale

            Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că cercetarea și urmărirea faptelor menționate la articolele 1 și 2 nu depind de declarații sau plângeri ale victimelor acestor fapte, cel puțin în cazurile foarte grave în care faptele au fost săvârșite pe teritoriul său.

 

          Articolul 9 -           Competența

(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în ceea ce privește faptele menționate la articolele 1 și 2 atunci când faptele au fost săvârșite:

            (a) în tot sau în parte pe teritoriul său;

            (b) de unul dintre resortisanții săi; sau

            (c) în folosul unei persoane juridice cu sediul principal pe teritoriul statului membru în cauză.

            (2) La stabilirea competenței în conformitate cu alineatul (1) litera (a), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că aceasta se extinde la cazurile în care faptele au fost săvârșite prin intermediul sistemelor informatice și:

            (a) infractorul era prezent fizic pe teritoriul său la momentul săvârșirii faptei, indiferent dacă fapta a presupus sau nu folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul său;

            (b) fapta a presupus folosirea unor date dintr-un sistem informatic de pe teritoriul său, indiferent dacă infractorul a fost prezent fizic sau nu pe teritoriul său la momentul săvârșirii faptei.

            (3) Un stat membru poate decide să nu aplice normele referitoare la competență prevăzute la alineatul (1) literele (b) și (c) sau să le aplice doar în anumite cazuri sau circumstanțe.

 

          Articolul 10 -         Punerea în aplicare și reexaminarea

            (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 28 noiembrie 2010.

            (2) Până la aceeași dată, statele membre comunică Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația lor națională obligațiile care le sunt impuse prin prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit de către Consiliu pe baza acestor informații și a unui raport scris din partea Comisiei, Consiliul evaluează, până la 28 noiembrie 2013, măsura în care statele membre s-au conformat dispozițiilor prezentei decizii-cadru.

            (3) Înainte de 28 noiembrie 2013, Consiliul reexaminează prezenta decizie-cadru. În vederea pregătirii acestei reexaminări, Consiliul consultă statele membre pentru a afla dacă au întâmpinat sau nu dificultăți în cooperarea judiciară în ceea ce privește faptele menționate la articolul 1 alineatul (1). De asemenea, Consiliul poate solicita Eurojust să prezinte un raport cu privire la eventualele problemele de cooperare judiciară care au putut apărea între statele membre în acest domeniu ca urmare a diferențelor dintre legislațiile naționale.

 

          Articolul 11 -         Abrogarea Acțiunii comune 96/443/JAI

            Acțiunea comună 96/443/JAI se abrogă.

 

          Articolul 12 -         Teritorialitatea

Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

 

          Articolul 13 -         Intrarea în vigoare

            Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

            Adoptată la Bruxelles, 28 noiembrie 2008.

 

 

 

Anexa 3

 

Décision n° 2012-647 DC du 28 février 2012

Loi visant à réprimer la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi

Le Conseil constitutionnel a été saisi, dans les conditions prévues à l'article 61, deuxième alinéa, de la Constitution, de la loi visant à réprimer la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi, le 31 janvier 2012, par MM. Jacques MYARD, Michel DIEFENBACHER, Jean AUCLAIR, Jean-Paul BACQUET (… - urmează enumerarea parlamentarilor francezi care au susținut neconstituționalitatea legii de condamnare a negării holocaustului) -  n.n.

LE CONSEIL CONSTITUTIONNEL,

Vu la Constitution ;

Vu l'ordonnance n° 58-1067 du 7 novembre 1958 modifiée portant loi organique sur le Conseil constitutionnel ;

Vu la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse ;

Vu le code pénal ;

Vu les observations du Gouvernement, enregistrées le 15 février 2012 ;

Vu les observations en réplique présentées par les députés requérants, enregistrées le 21 février 2012 ;

Le rapporteur ayant été entendu ;

1. Considérant que les députés et sénateurs requérants défèrent au Conseil constitutionnel la loi visant à réprimer la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi ;

2. Considérant que l'article 1^er de la loi déférée insère dans la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse un article 24 ter ; que cet article punit, à titre principal, d'une peine d'un an d'emprisonnement et de 45 000 euros d'amende ceux qui « ont contesté ou minimisé de façon outrancière », quels que soient les moyens d'expression ou de communication publiques employés, « l'existence d'un ou plusieurs crimes de génocide défini à l'article 211-1 du code pénal et reconnus comme tels par la loi française » ; que l'article 2 de la loi déférée modifie l'article 48-2 de la même loi du 29 juillet 1881 ; qu'il étend le droit reconnu à certaines associations de se porter partie civile, en particulier pour tirer les conséquences de la création de cette nouvelle incrimination ;

3. Considérant que, selon les auteurs des saisines, la loi déférée méconnaît la liberté d'expression et de communication proclamée par l'article 11 de la Déclaration des droits de l'homme et du citoyen de 1789, ainsi que le principe de légalité des délits et des peines résultant de l'article 8 de cette Déclaration ; qu'en réprimant seulement, d'une part, les génocides reconnus par la loi française et, d'autre part, les génocides à l'exclusion des autres crimes contre l'humanité, ces dispositions méconnaîtraient également le principe d'égalité ; que les députés requérants font en outre valoir que le législateur a méconnu sa propre compétence et le principe de la séparation des pouvoirs proclamé par l'article 16 de la Déclaration de 1789 ; que seraient également méconnus le principe de nécessité des peines proclamé à l'article 8 de la Déclaration de 1789, la liberté de la recherche ainsi que le principe résultant de l'article 4 de la Constitution selon lequel les partis exercent leur activité librement ;

4. Considérant que, d'une part, aux termes de l'article 6 de la Déclaration de 1789 : « La loi est l'expression de la volonté générale... » ; qu'il résulte de cet article comme de l'ensemble des autres normes de valeur constitutionnelle relatives à l'objet de la loi que, sous réserve de dispositions particulières prévues par la Constitution, la loi a pour vocation d'énoncer des règles et doit par suite être revêtue d'une portée normative ;

5. Considérant que, d'autre part, aux termes de l'article 11 de la Déclaration de 1789 : « La libre communication des pensées et des opinions est un des droits les plus précieux de l'homme : tout citoyen peut donc parler, écrire, imprimer librement, sauf à répondre de l'abus de cette liberté dans les cas déterminés par la loi » ; que l'article 34 de la Constitution dispose : « La loi fixe les règles concernant... les droits civiques et les garanties fondamentales accordées aux citoyens pour l'exercice des libertés publiques » ; que, sur ce fondement, il est loisible au législateur d'édicter des règles concernant l'exercice du droit de libre communication et de la liberté de parler, d'écrire et d'imprimer ; qu'il lui est également loisible, à ce titre, d'instituer des incriminations réprimant les abus de l'exercice de la liberté d'expression et de communication qui portent atteinte à l'ordre public et aux droits des tiers ; que, toutefois, la liberté d'expression et de communication est d'autant plus précieuse que son exercice est une condition de la démocratie et l'une des garanties du respect des autres droits et libertés ; que les atteintes portées à l'exercice de cette liberté doivent être nécessaires, adaptées et proportionnées à l'objectif poursuivi ;

6. Considérant qu'une disposition législative ayant pour objet de « reconnaître » un crime de génocide ne saurait, en elle-même, être revêtue de la portée normative qui s'attache à la loi ; que, toutefois, l'article 1^er de la loi déférée réprime la contestation ou la minimisation de l'existence d'un ou plusieurs crimes de génocide « reconnus comme tels par la loi française » ; qu'en réprimant ainsi la contestation de l'existence et de la qualification juridique de crimes qu'il aurait lui-même reconnus et qualifiés comme tels, le législateur a porté une atteinte inconstitutionnelle à l'exercice de la liberté d'expression et de communication ; que, dès lors, et sans qu'il soit besoin d'examiner les autres griefs, l'article 1^er de la loi déférée doit être déclaré contraire à la Constitution ; que son article 2, qui n'en est pas séparable, doit être également déclaré contraire à la Constitution,

D É C I D E :

Article 1^er. - La loi visant à réprimer la contestation de l'existence des génocides reconnus par la loi est contraire à la Constitution.

Article 2.-La présente décision sera publiée au Journal officiel de la République française.

Délibéré par le Conseil constitutionnel dans sa séance du 28 février 2012, où siégeaient : M. Jean-Louis DEBRÉ, Président, M. Jacques BARROT, Mme Claire BAZY MALAURIE, MM. Guy CANIVET, Michel CHARASSE, Renaud DENOIX de SAINT MARC, Valéry GISCARD d'ESTAING et Pierre STEINMETZ.

Journal officiel du 2 mars 2012, page 3988, texte n° 2

Recueil, p. 139

ECLI : FR : CC : 2012 : 2012.647.DC